Stau în fotoliu și privesc. Geamul e larg deschis, frigul a plecat, se lasă seara și stau în tricou pe fotoliul pe care l-am primit de la un prieten cu nume de terorist. Prieten? Aș fi vrut să-mi fie, însă eu îs cum îs, iar el e cum e. Acum a plecat, dar mi-a lăsat fotoliul. E întuneric în camera mea, afară se vede un dreptunghi albastru pătat de o lumină roșie și un vârf de copac. Memoriile pe care le citeam aparțin unui om cu care se pare c-aș fi avut multe-n comun. Aparatul meu de terorizat vecinii și timpanele duduie în ritmuri linkinparkiene. Gândurile mele pângăresc coclauri spre care n-au prea avut vreme-n ultimul timp să-și îndrume aripile. Apare și o nălucă depărtată, o dorință care mă corupe, o revoltă nu totalmente împotriva mea: de ce n-am știut să profit când am fost acolo? Dar oare era momentul? Oare cei care eram atunci simțeau cum simt cei care suntem acum? Stări inexplicabile din trecut ni s-ar putea oare lumina cu explicațiile de azi?

Afară se ingriază. O pasăre trece, lumina roșie nu e nici un OZN, temperatura e plăcută. Parcă mă îndeamnă ceva să ies să mă plimb. Una dintre plăcerile izvorâte din firea mea excesiv de nervoasă supusă la tot felul de presiuni, dezamăgiri, obsesii, frustrări, dureri, lacune, vise, iluzii. Afirm că nu cred în ceva ce mă stăpânește și chiar o cred. Cum să uiți când n-ai ce uita?

Ar putea fi ultima mea plimbare. Sau ultimul meu prilej. Deși mă cred nemuritor și vreau să dispar poate că o să ajung să regret. Timp, fapte, idei netrecute-n realitate, renunțări. Vederea mi-a trecut pe faza nocturnă, albastrul e gri. Albastrul e culoarea mea preferată, ideea de gri mă sperie teribil. Albastrul a devenit gri și pielea mea se-ngăinează. Plimbarea e doar un alt proiect ratat, o metaforă a devenirii mele întru ce-s. Mă voi ridica, voi deschide calculatorul, voi reporni CD-ul și voi scrie. E atât de importantă muzica pentru mine. Dar ăsta e deja alt subiect.