Aș vrea să fug. Împleticesc pasul tulburat al celui care încearcă să uite. Glasurile cele vechi se sting. În pragul umbrit al zilei a rămas doar o parte din mine, cerșetorul neputincios să umble. Între inima și rațiune zace spânzurată o clipă. Incredibil suspendată între cele doua bucăți, ea devine aproape elastică.
*
Traversez. O stradă aproape reala, voi spune. Cu sunete și miros de asfalt. Dintr-un reflex mai bătrân decât mine, întorc privirea spre stânga. Te apropii încet, deși la fel de bine puteai fi într-o mașină, cu zeci de kilometri la oră. Secunda dintre noi are la capătul dinspre mine o consistență gelatinoasă. Semiconștientă de zgomotul zilei, privirea se agață de chipul tău și balansează ușor, înainte-înapoi, spre trecut. E doar o secundă. Una singură. Divizată aproape la relanti, îi aud pârâitul. E gata să crape la limita dintre temporal și palpabil.
În dreptul meu ajuns, îți zâmbesc. Ușor timid, ușor copil, ușor fâstâcit. Gestul degetelor ridicate capătă gustul unui salut sau doar al recunoașterii. Ca într-o oglindă, pe chipul tău regăsesc, surprinzător, același gest.
Gata, au trecut.
Secunda și cu tine. Cu o legănare de coardă elastică, m-ați aruncat de la un capăt la celălalt al vremii. Rebotezată, clipa a murit într-o binecuvantare a zâmbetului, ca să renască în următoarea.
Ce alb e acum pe stradă. Mașinile trec, mereu de la stânga la dreapta, iar eu traversez mereu din același loc nemarcat.
*
Zilele au rămas prea mult singure cu ele însele, probabil de aceea îmi par atât de stranii. Furișându-se, foamea de liniște se împrăștie insidios prin vene și vestește molima. Port secunde moarte din ce în ce mai multe cu cât, din ce în ce mai des, cuvântului i se refuză nașterea.
*
Cerșesc, înfometată, la marginea lumii, un strop de lumină. Strigătul e stins, de câine în agonie. Aplecată să culeg zâmbetele aruncate de câte un trecător milostiv, oasele se ciocnesc cu sunet scheletic. Degetele tremură și, cu toate eforturile, nu pot apuca stropii lucitori. Îngenuncheată în colbul sterp, încep să multumesc și să plâng într-o limba doar a mea, ciudată și tânguitoare. “Aaaaaiiiaaauuuuuiiiiiaaaa!…”. Sunetele mele victorioase adună cete de alți înfometați. Copii de gânduri, cu abdomene balonate grotesc și capete spâne, murdare. Femei gălbejite, aidoma coșmarelor mele, cu picioarele umflate și venele ca șerpii. Cerșeau banul de nichel pentru un pumn de fericire și cerșeau banul de arama pentru un pumn strâns la trecerea peste ultima apă.
Pironită în praf, mă arde neputința să-mi satur turma de vedenii.
Doar corul, dezordonat și sălbatic, lăudând, cerșind, plângând: “Aaaaaiiiaaauuuuuiiiiiaaaa! Aiiiiiaaauuuuaaaa!…”