Noaptea,
Este prietena mea,
cea mai bună…
Pentru că ea știe să mă asculte,
Fără să-i spun nimic,
Ea știe,
La fel ca și câinii
Care nu latră de nici o culoare
Când trec pe lânga casele lor
Surprinzător de aproape de garduri
Cât poate încapea într-un suflet prins
În pânza atât de fin țesută
De gesturi,
Degete mai mult sau mai puțin drepte
Tristeți sinucigașe
Albastru sau verde
Ce împresoară totul
37grade Celsius(sau mai mult)
În palmele-mi nevrednice
Clipe ale fericirii involuntare
Prinzând contururi
În paranoia îndragostirii

Șinele se deschid in cale
Drum al nemărginirii
Paralele neîntâlnindu-se niciodată
Sfidând aparențele înșelătoare
Iar eu merg …
Merg…
Neștiind că voi fi învins
De nemărginirea lor
Sperând cu abnegație că ele se vor întâlni
Creându-mi propriul imposibil
Din care mă hrănesc cu iluzii

Zgomote ale nopții
Mă însoțesc ca un cântec de leagăn
Menit să-mi alunge demonii
Și să-mi dilueze
Aduse de vânturi iernatice
Îndrăgostirea

Ramurile pieptănând adieri
Dezmiardă periculos văzduhul
Neștiind că jocul lor
Subconștient
Dezlănțuie uragane
Ce bântuie suflete

Ce vina au ele
Când totul se întâmplă
În mine,
Neștiind că aceeași adiere
Pe care o alintă cu coaja lor lucioasă
Izbește într-un gard
Hăituit de ploi și vreme rea
O frunză de tei
Trezita brusc din somnul
In care-si imagina
Copacul ei
Si floarea pe care-o ajuta
Sa creasca
Si sa-si raspandeasca parfumul
In vazduhul care in cele din urma
Ii va aduce pe o aripa
Caderea.

Neclintire animata de ea insasi
Strada cu lumini unduindu-se
In bataia vantului nebun
Ce ocoleste mestesugit colturi
Cantand
Atat de familiar,
Un recviem al zadarniciei
Ce incepe sa smulga luminile din stalpi
Ducandu-le acolo unde nimeni nu are nevoie de ele
Departe de ochii mei
Care incep sa se obisnuiasca
Cu intunericul

Doi pasi
Pe asfaltul amortit
Doi…
Si totusi atat de singuri
Doar ei si cu noaptea
Adusa de crivat
Se aud tot mai indepartati
Caci eu raman intre sine
In timp ce ei pleaca
Impreuna cu lumina
Furata de vant
Tot mai departe
Pentru ca ei, totusi, se au
Unul pe celalalt
Si pot continua
Ceea ce mie
Nu mi-a mai ramas

Celalalt a uitat sa mai treaca
Prin camera mea
Sa ma smulga din scaunul blestemat
Sa-mi arate soarele si iarba,
Gustul luminii de martie
….Daruirea

Zbucium nedeslusit
Intre mii de ganduri impletite in incertitudine
Razbind mereu in noapte
Tot mai noapte…
Dar noaptea este prietena mea
Cea mai buna
Caci ea ma asculta
Fara sa-i spun nimic
Si-mi alinta chipul
Cu adierile-i ce cauta in van
Un loc al lor
Inainte de-a se rataci prin garduri
Agitand frunze de tei
Demult cazute.