« O, vânzătorule,
cât ești de scump
la vedere ! »
-spuse fata.

« Cât de trist
Să nu-ți văd taraba
Cu toate jucariile ei
prăfuite
Colorând zăpada:
dansându-i sunete
și gust
În coltul meu de stradă
Mereu...

Azi, însă, n-am venit să mă joc,
vânzătorule.
Ci să-ți cumpar
puțin din uitare.

Am umblat seri întregi
prin burlane
și bălți
ca să-mi găsesc uitare
și n-am găsit
ca la tine
nici una.

Mi-s mari, vânzătorule,
Uitări în care înot
și mă pierd
cu totul
Uitări ce nu tin de cald
uitări demne
de-a fi uitate..

Vinde-mi uitarea asta,
rogu-te,
că mare nevoie am
de ea ;
Am auzit de oameni
ce și-au plans,
fără uitare,
lacrimile toate,
până s-au scurs
din ei înșiși
de tot.

Dă-mi uitare !

Vinde-mi-o,
și-ți dau
-continuă fata,
scotând din sân
un pui de suflet-
sufletul ăsta. »

Și i-l aruncă în palme.

« E mic, știu.
Dar hai, nu scuipa din ochi,
cântărește-l
în mâini,
desmiardă-l,
poate-l vrei,
poate-ți face cu ochiul. »

Vânzătorul,
plictisit deja
de suflete prost cioplite,
zgâriate cu unghia
și scrise pe margini
cu carioca,
o privi cu dispreț,
zvârlindu-i
sufletul
jos, în zăpadă:

« Ce să fac cu un suflet ca ăsta, »
-răspunse-
« Unde să-l pun,
cum să-l dreg,
mai cu seamă ?
Tu nu vezi
că scârțâie
și se trântește,
și-i nelăcuit,
și doare ?
Mi-a umplut de așchii mâna,
și-a-nrosit în jur zăpada
de sânge
din palma mea.
Nu-l primesc.
Și nu stiu unde
mai primesc
așa ceva.
Fugi acum,
și dă-mi punguța
cu uitare
înapoi.
Fugi,
de nu vrei să-mi plătești
cu vreun gând
sau măcar
un plămân,
sau o vertebră. »

Fata privi sufletul cărămiziu
băltind
și sărând zăpada.
Nici chiar sângele
nu-i mai putea astupa
crăpăturile.
Pe-un colț jupuit îi trona,
pe jumătate ștearsă,
o-njurătură
migălită
în creion.

« E prea frig să te mai ridic. »
ridică din umeri fata.
« Ești un suflet născut mort.
Ești un suflet în care nu bate
nici o inimă. »

Si plecă.
Iar uitările trădătoare,
oglindind în nimicul lor
Culori uleioase
de dulciuri
fără miros
își târâră burțile greoaie
după ea,
Agățându-i-se de poale,
Sub ochii vânzătorului
Ce uitase,
deja,
totul.