Magie


Șapte zori au tremurat
pe un gând neîmpăcat
și-au adus la brâu cu ele
toate dorurile mele.
Și le-am pus la cingătoare
toate floare lângă floare.

Șapte nopți neîmpăcate
am visat doar stele coapte
atârnând de luna plină
pe o ramură streină,
ce se apleca din nori
până-n colț la subsiori.

Șapte fete despletite
cu picioarele albite
tot treceau seară de seară
pe aceeași ulicioară
la fântâna părăsită
și la apa împietrită.

Șapte, șapte, Doamne, șapte
cu neînțelese șoapte
se aud trecând mereu,
parcă în sufletul meu,
șapte vise nepereche
clipocinde în ureche.



Sonet de seară


Sus în cer înfloare luna
Muguri ca întotdeauna.
Nu e nimeni s-o cunoască
Răsărită-așa-n fereastră.

Ca un deget lung prin toate
Trec razele-i aplecate.
Dulci, nevinovate, albe
Cad miresme salbe, salbe.

Tu dormi în vatra unei pleoape
Cu părul răsfirat în unde
Și cine știe că nu-s ape
Pe cer din nopți de niciunde,
Sau înfloritele petale
Ale florilor mărunte?



Secret


Sunt paznic.
Păzesc luna din cer
de stelele ce ar putea
să cadă în ea.

Ce meserie frumoasă!

Cine n-ar vrea
să aibă nopțile cu lună
din viața mea?

Și ce nu ar da
să privegheze
și să vorbească
cu stelele moarte
din noapte.