n-ai sa ma mai vezi,
oricand,
orice,
ori de cate ori esti statica
saturand bratele altui barbat,
trecand de la o stare la alta
ca apa in mediul gazos din cel salin,
esti sare,
usturime,
durere, mult prea dulce
incat ma dor venele,
azi sunt uscate,
iar sangele mi-e ratie
sa nu ma satur de viata,
asa,
cum ma saturam odata,
n-ai sa ma mai vezi,
nicicand,
nicaieri,
nicaieri nimicul ma patrunde
ca un colt de felina,
esti ucigasul perfect,
in bratele tale mor altii,
iar eu sunt altul decat sunt.
n-ai sa ma mai vezi,
obsesia
calcand umbre lungi
in urma ta privirea insetata
si ochii ce n-au vazut resemnarea,
n-ai sa ma mai vezi,
n-am sa ma mai vad nici eu
si-mi voi coase pleoapele
cu venele ramase
cu panze ochii sa ii tes
si ca prin sita,
voi sorbii lumina alba
si n-am sa ma mai vad,
oricand,
orice,
tu n-ai sa ma mai vezi,
pana aici ne-a fost dat
sa iubim
cu jumatate de norma
cu jumatate de inceput
cu jumatate,
amintiri,
ce simplu ar fi, amintirile
daca ar fi
asa cum suntem noi
cate-un perete fals
fara sfarsire
in contingentul vietii,
plini de vibrari
poluati de cadavre,
pereti falsi
in propriile reverberatii,
de noi se lovesc timpurile
spintecand
valuri, valuri,
n-ai sa mai vezi,
pe mari,
pe maluri,
in larg prea des mi-am tras epavele
prin alge moi si scoici
si tu, si tu
esti sunetul din cochilii.