Sincronizarea


Ospătărița brună, cu gânduri de hârtie,
într-un târziu a terminat programul.
însingurată printre mesele goale,
ca un rege trădat,
tot calculează, cu fruntea rezemată în palma
care a dăruit și a primit răsplată.
pentru ea, toți oamenii au fost.
mă duc aproape, ca nu cumva să greșească…
nu are nici un rost s-o las până la anul
pe ospătărița care, într-un târziu,
a terminat programul.


existențele noastre nu au nici un martor.
împrejurul ei, nimic nu-i disculpă formele
și încruntarea.
ea a furat niște abur din calculele nopții
și acum scrie cu el cifrele care-i justifică viața
din ziua care tocmai dă să plece afară din inima ei.


nu pot să-i spun nimic din ce i-ar fi de ajuns
și nici nu pot striga omagiul meu pentru mamele care au fete.
mă sprijină spiritul mării, acest reflex social,
și sapă în mine fântâni
pentru oglindirea și înfrumusețarea cerului.
acestei fete îi voi cere grabnic
un pahar cu apă…


după multe reguli care se cunosc,
neliterare și deloc cinstite,
stăm așezați amândoi în genunchi
și desfacem șireturile timpului.
degetele mele află întruna ce știau de mult, degetele ei,
care ar putea să se lipească între ele, învinse de tandrețe,
vor să-i păstreze încă demnitatea și onoarea.
iar timpul, desculț, a început să meargă
prin trupurile noastre legate,
ca prin niște locuri care ar fi trebuit să fie sfinte,
irepetabil găsite.
cât despre suflete, timpul ni le lasă în pace,
ca ele să își poată dărui nestingherit, unul altuia,
eternitate…


îi trec mâna peste pleoapele închise de curând
și toată viața de până acum i-o dau într-o parte.
azi sunt ciubucul ei și ea a adormit cu palma pe mine…
și acum suntem mai singuri decât eram mai înainte amândoi,
fiecare în parte.


într-o lumină ezitantă,
am așezat pe catifeaua pielii ei bijuterii opace,
de purtat în secret și în singurătate,
dar, în acest moment, aș vrea să-i dăruiesc un vis...
să-i desfac viața din întâmplările mărunte,
pentru ca ea, femeia care a căzut de acord
să-mi dea niște apă,
să fie răsplătită cu posibilitatea de a vedea prin gesturile vieții.


am consumat libertatea, a rămas tăcerea…


venim înapoi din călătoria unuia în altul,
venim egali și morți, sătui de nemurire.
paharul ei cu apă încă există undeva,
iar cerul deja a venit deasupra noastră
și așteaptă oglinda…


ea s-a trezit, m-a întrebat
de ce s-au întâmplat toate acelea,
de ce atât de repede, ca o superficială părere.
nu i-am răspuns o vreme și nici nu am zâmbit.
măcar cu atât puteam să fiu de partea ei,
în acest întuneric...
apoi, n-a mai vrut să-mi spună nimic despre sine,
poate pentru că se știa dezbrăcată…


cel puțin patru zile vom avea la îndemână timpul
pentru a hrăni eternitățile noastre,
să ne hărțuim siguranța.
de ce se întâmplă așa? 
există undeva o poruncă din care noi am reținut
doar bucuria primirii!
alegem și nu mai suntem liberi.


găsirea aceea,
singura în care căldura nu învinge umezeala,
este mai perfecționată decât oricare altă armă mortală.


un rând de fluturi albi
ucid nemișcarea dimineții,
la geamuri.


plecând amândoi din camera ei,
în care am ucis himere,
îmi spune zâmbind că a fost o nebună,
iar eu am patru zile s-o conving că nu este deloc așa…