Lumina geto-dacă se stinge de rușine
Zamolxe stă la ușă cu mâinile tăiate
Și-și vede-n pribegie odraslele creștine
Ca niște păsări negre cu aripi înghețate.

Se uită peste Putna când zorii sunt aproape
Aceleași răsărituri de mii de ani se cern
Și-n treacăt se gândește pe Ștefan să-l dezgroape
Din mijlocul acestui adevărat infern.

Lăsase moștenire lumina geto-dacă
Acelora pe care, el însuși i-a ales
Acum, o lumânare cu flacăra săracă
Își pâlpâie tristețea tăcut și neînțeles.