mă tem să zgârii cu penița foaia
când știu c-atâtea critici mă așteaptă,
mă dor și lacrimile când văd cum totul moare
când peste tot mi se șoptește doar "eroare"...

dar calc alene pe cărări pustii
crezând, cândva, că totul o sa fie bine,
încerc și eu cu sufletul să trec prin poezii,
să pierd tristețea ce o am cu mine...

iar de greșesc, pe cer i-o stea ce mă privește,
la ea mă rog de-am să gafez, să nu mă ierte,
și să mă judece mai crunt decât pe alții,
să-mi dea o lecție din jocul minții...

..........................................................

și totul se petrece-n toiul nopții,
când sufletu-mi și-așteaptă-n liniște prologul senținței.