Spirale galbene strecoară
clinchete metalice pe portative obosite,
halucinante și timide onduleuri
se conturează din șolduri de fecioară... goală, albă,
din foc de soare,
din umbră de lună
își concentrează dansul,
și-l revarsă în mări de ochi străvezii
din care picură dulci lacrimi,
se preling pe obraji umezi,
și se prăvălesc în oceane de sirene adormite...

și ea dansează
în centrul perfect al sinelui,
punctând cu degetele-i grațioase
stele din vise universale,
de pe bijuterii scumpe cu scântei delirante...

și tot dansează,
întorcând universul pe dos,
dezbrăcându-l de întunericul profund
îl desenează după mișcarea coapsei ei angelice,
pe foi galactice, străvechi,
pe când imense planete
răsar în părul ei tomnatic...

încă mai dansează... la infinit,
rotind lumi paralele în jurul
trupului ei de neoprit,
acoperit de mătăsuri fine
țesute în primăveri târzii...

și va dansa
până ce muzica infinită va înceta,
până ce ultimul om va săruta ultima stea...