Primăvara și Sfinxul Albastru


I. Din colbul sunetelor moarte

Din colbul sunetelor moarte, grăiesc măiastru
doar umbrele rostirii, biete șoapte. Sihastru,
Sfinxul Albastru cernit în valuri de azur
e mângâiat în raze de-amurg fără cusur,
purtat spre voci de noapte. Acum colindă,
ochii îi sunt închiși, n-are oglindă
căci ziua e stapână nemișcarea.
Doar la apus gasește iar intrarea,
câns sub cer negru de obsidian
cuprinde gându-i cheia în colan,
deschide ochii luminați pe dată
de sufletul încarcerat odată.

De fiecare dată, chiar la ultima rază
ochii mistici însoțesc mintea trează
ce înfășoară totul, încurcând
mătasea inelară a viermelui flămând,
ce este gata în noapte să invoce
a Sfinxului Albastru mută voce.


II. Dorință de primăvară

Vara îl dogorește, în soarele de jar,
ce-I smulge fire grele în margini de hotar
iar biciul toamnei în zadar îl trece,
în sinea lui rămâne tot singur, trist si rece.
Sub mantia zăpezii, rabdă și îndură
gheața ce se așterne tot mai dură.
Doar primăvara îi aduce mângâieri
cu ale sale blânde, calme adieri,
în nopțile primite din dulcele blestem
ce-l lasă dimineața, străin ca pe-un totem.

III. Iubirea, văpaie ce trădează

Din labirint, cu semne stinse de cărbune
se tot nasc vise. Sfinxul însă își spune:
-Am irosit demult în spații jocul
de timp, pământul, aerul și focul
căci simt, când ochii noaptea îi deschid,
mătase de blestem perfid.

Din câte suflete se nasc în lume
Sfinxul Albastru vrea să se răzbune,
iubirea e nimic, un vis ce l-ar trăda
și vrea numai o clipă din plăcerea de-a sfida.

IV. Așteptare

În fața unui templu, între pământ și cer,
albastru sidefat, sfinxul e tot stingher,
dar pregătit pentru singurătate
visează-n alt tărâm, cu umbre răsfirate.
-Aștept doar ceasul palid al minunii
ce-așterne pulberi oarbe, în bătaia lunii
să mă ridic dintre prăpăstii
lăsând zile topite-n răsărit ca să le-o fure.


V. Primăvară și iubire

Simte o primăvară, așteaptă cufundarea
din bezna zilei, în timp ce zarea
se scaldă în lumină. De sub poveri de pleoape,
uimit că nu apune și soarele-i aproape
simte în suflet duioasă mângâiere
și primăvara vine în dulce adiere.
Sfinxul Albastru se destramă, clocotește
și doar lumina de neon încă trăiește,
e sufletul întemnițat de vreme. Iar
acum primește primăvara ca pe-un dar,
hoinar cu ea aleargă peste zare
iubind, trăind, visând la margini de hotar.

VI. Vis destrămat

Deschise ochii săi albaștri, ce-arată lucruri stinse
și aripa tristeții îl atinse.
Cuprinse din priviri întreaga lume. În zadar…
Nu se putea ascunde în margini de hotar.
Întors cu dor nebun, priveste printre șoapte
cu o dorință doar: pe veci sa fie noapte.





Deschise ochii săi albaștri, ce-arată lucruri stinse
și aripa tristeții îl atinse.
Cuprinse din priviri întreaga lume. În zadar…
Nu se putea ascunde în margini de hotar.
Întors cu dor nebun, priveste printre șoapte
cu o dorință doar: pe veci sa fie noapte.