Am sărutat cu patimă pământul,
îmbrățișând cu gândul un oftat
și a rămas în urmă, numai vântul
ce sub povară de Sisif s-a aplecat.
Am mângâiat secunda trecătoare
a clipei ce-a rămas din amintiri,
substratul umbrei născocite-n zare,
hoinare în hotare de simțiri.
Am privit pleoapa ta sumară
căzută, peste umerii tăi goi,
cum plânge în acorduri de chitară.
Mă udă, mă transformă în noroi.