E atât de târziu, prietene,
și încă mai tac pătimaș despre mine.
Jocurile copilăriei
le-am jucat fără cuvinte, fără umbre.
Am crescut și mi-au apărut sub unghii mușchi
ca niște răni vorbitoare.
Adolescența m-a surprins adormită într-o pădure ciudată
tăcând toate întrebările lumii depănate-ntr-un fus.
Când am iubit prima dată
am tăcut fiecare literă, pe rând, t, e, i, u...
Seara, uneori, adorm plângând după lună
și nu am niciodată vreo rugăciune de adresat nimănui.
Sunt a nimănui, nimeni,
tăcere lângă tăcere legând până-n mâinile tale,
mică în muțenia mea plină de dorințe nerostite încă
și numai în tăcere le presimt, unduind, depărtarea.

E atât de târziu, prietene,
și încă mai tac pătimaș despre mine.