Ești atât de singur lângă mine. Dacă aș putea
cu degetele ți-aș mângâia carnea înăuntru, fiecare os, bucățică din tine, pieptul
adânc, gol, care uneori îmi repugnă.
Un deget
ți-ar da lume, să te-nconjoare cu dragoste. Al doilea
ți-ar da zâmbet, prin lume să te plimbi fericit.
Al treilea
ți-ar da culoare, în ochi, pe gură, în zâmbet. Cu trei degete
ți-aș măsura fericirea o clipă.
Al patrulea
ți-ar deschide vintrele încet și te-ar învăța să naști fără dureri. Înger
fără aripi sau sfințenie, le-ai avea pe toate.
Cu ultimul deget te-aș mângâia fără încetare
și aș lua-o de la capăt. Cu degetul mare
ți-aș da muzică, să vezi
cum fiecare bucată din carnea ta în cântarea mea se dumnezeiește
versurile să-ți fie păr, iar sunetele
harfe cu care să urci spre cer, acolo
unde eu nu pot pătrunde singură, fără
tine, perfecțiunea mea căutată,
căci eu te sculptez aici, acum, cu degetele mele!
Al șaptelea deget
s-ar odihni. Ar atinge
și în atingerea blândă ar urla de răgaz și de bine.
Al optulea
ți-ar da târcoale și te-ar înconjura cu valuri de fum
ca tu orb să rămâi numai al meu. Înnebunită de gelozie
te-aș ține la piept și te-aș hrăni cu măsură.
Cu al nouălea deget ți-aș mângâia buzele. Există oare mai mare bucurie?
Cu ultimul deget
ți-aș face pe frunte o cruce. Miruit
și binecuvântat să-mi fie Omul în vecii vecilor! Blândă
alinare cadă pe umerii tăi și numele-ți fie Speranță!
În ultimul deget
m-aș pune pe mine, lichidă, efemeridă
și m-aș picura încet în tine, să ne ajungem o viață.
Așa te-aș iubi. Dar tu
îmi ții mâinile la spate. Îți dai seama
ce aș face cu inima ta dacă aș avea zece degete?