Și timpul la lună nimica nu spune,
Și stelele par acum a apune,
Când gândul mângâie fruntea genune,
Ideea ce trece, rămâne totuși… fără nume.

Năvalnic acum pe ore terestre
Secundele se-nvolbură,întregind jocul,
Din urna sfioasă, două răvașe măiestre
Se pun a-mi alege norocul….

Și furnicii i se pare tot pământu-o firmitură,
N-ar putea cu el să umple nici cămara sa obscură.
Și nici casa lor cea nouă nu-i atinsă de invazie barbară,
Nici din iarba incâlcită,trei acorduri de chitară…

E cuprinsă de durere,jalea mai că o doboară,
Nici pe fața-i ostenită ziua nu se mai coboară.
Când în gândurile sale doar un freămat sobru,trist
Atunci parca-ar vrea s-audă …un acord de chitarist.

Și nici vântul parcă n-are, timp ca să-și măsoare pasul,
Și nici vuietul cel sumbru…pare că și-a tocit glasul.
Pe degeaba se adună peste zări întunecite
Dacă valurile mării par acum că-s amuțite.

Nici iubirea nu se mai-nalță în călcâie pan’ la gură,
S-o cuprinzi în brațe iară și să îi rostești din liră.
Cui să-i mai promiți și cerul,soarele și luna plină
Dacă stelele-s căzânde într-o mare de suspine.

Și trecătorul meu trup , știu, va fi în neant,
Doar sufletul poate va fi un gigant
Să-nlăture clipa de dorință sublimă
Ca-n timpul din urmă să fie lumină!