Ca o rană care alunecă în casă
și pe buzele chinuite de viață
doar primăvara sfioasă îi mângăie fața
cu aripile fragede sufletul Mamei.

Cu inima în mâni și cu ochii răsfirați spre ceruri
Mama își face drum prin grădina cu flori
și le îngrijește petalele ca pe niște litere
înhailează aerul serii în piept
și își așteaptă copiii plecați în depărtări
cu lumina severă din lacrimi.
- de ce a plecat toamna și a înjunghiat cuvintele,
rememorez singurătatea și picăturile ploii,
în palma mea și Dumnezeu e numai bocet
și nepoții sunt sunete neatinse...

bărbații au părăsit casa și glia
au rămas doar imaginile triste din carte
mamele spală cămașile neîncercate
și crede că în curând își va vedea miresele fiilor
pentru că vor să le cunoască...