Din mine ai crescut cu rădăcini de foc,
o simbioză saturată de crispare,
doar la solstiții ne priveam zâmbind
prin gratii de singuratate și-ntrebări.
În ochi cu gloanțe strălucind stigmat
nebunele de furii se dansau în tine,
credeai că-s parte din averea ta
pândindu-mi aerul ce mă dorea?
O viperă mușcase din tăcere
și-ncolacită între noi zăcea pândind,
dar tu cântai bătând luna ca toba
și-n zori, oglinda ne-arătau străini.
Cireșile, ca picături de sânge,
ne răscoleau instinctele primare,
striveam trei vorbe pe pereți și geam
crestând răboj pe orice vechi păcat.
În noaptea zodiei ce-mparte anu-n două
un înger a cules scânteia noastră
rămasă prea stingheră și-nghețată
pe ușa dintre două suflete rănite.
Nu-ți dau tristețea mea să iei cu tine,
doar mila mea, iertarea și blândețea
să-ți mângâie trufia-ncrâncenată;
tu dă-mi uitarea ta și-un fir de iarbă verde,
consemn de întâlnire la cap de veșnicie.