Mergem în troleu,
trecem pe lângă ferestre, uși, mobilă,
trecem pe lângă fețele noastre,
pe lângă sufeltele noastre,
nu coborâm la nici o stație,
privim cum lumea intră și iese,
iar noi rămânem în troleu,
lăsând totul la capătul acestei străzi,
ieșim din troleu în ultimul moment,
la ultima stație, și ne îndreptăm spre început,
pe jos, ca să mai parcurgem încă o dată acest drum.
O piatră mare se sfarmă în două mai mici,
care se vor tot micșora, până nu vor disparea complet,
eu știu, căci sufletul acestei pietre,
de fapt, e atras într-un tunel negru,
acolo e casa lui, în întuneric și liniște,
și nu în aceste pietre care se rod până la nisip.
Totuși până când pietrele nu s-au ros,
noi vom merge în acest troleu,
de multe, multe, foarte foarte multe ori.