Inima mea e ca o lagună,
Închisă între mlaștine.
În jurul lor crevase răsună
De sunetul iute al lavelor.

Chinuie cântecul dur al voinței
Mânia ce nu se mai stăvile-n vânt.
Plâng în adâncuri sirenele,
La al pieirii gând.

Încet, încet se retrag apele.
Apa devine galben verzuie,
Mor rând pe rând viețuitoarele,
Mai rămâne o sirenă jelind.

Privește cu ochii albaștrii ca marea
Cum încet încet se stinge și ea,
Cad solzii-i precum frunzele
Când se lasa toamna.

Privește în zare și speră,
Oare ce-ar mai spera,
Când tot e foc în depărtare
Și nu mai e nici o șansă cumva.

Tună crevasele, focul țâșnește,
Ochii-i devin mai albăstrui,
Parcă durerea nu crește, descrește
Își pune o mână căpătâi.

Cerul nu mai e cer căci norii
Sunt plini de cenușă și scrum
Pleoapele-i cad obosite...
Moare sirena...totu-i doar fum.