Am încuiat de ceva vreme
toate bucățelele de tine
într-o eprubetă mică de sticlă:
lucioasă, convexă, impenetrabilă
doar că-i transparentă.

Ieri am vrut s-o strâng în palme, mă gândeam că poate se sparge;
mă simt ciudat că nu pot decât
să stau și mă uit la substanța din ea.
Și văd fire lungi de muzică
sau blugi tăiați, urme de vopsea,
jeleuri
și seri de iarnă.

O să se pună tot mai mult praf,
voi pune multe multe cărți pe raft lângă ea
și alte nimicuri transparente.