mă dor cuvintele smulse din carne
și-azvârlite-n cele patru porți
pe stâlpi doar candele-necate-n sânge
și vorbele-mi sunt trase-ntr-un târziu la sorți.

la poarta soarelui răsare
mi-au așezat capul sub cununa de spini a urii
și m-au lăsat să-mi mustească vorbele sub limbă
a iertare.
și cal de aur năvălea împletindu-și copitele,
pe cărările cerului… urmele…

la poarta soarelui apune
m-au târât printre-ntrebări, astupând aburul răsuflării
cu mantia cea roșie a-ndoielilor
a fi?
și cal de-aramă spintecă-nserările cu spuma căilor
străbătute de lumina cărnii…

la poarta de miazăzi
mi-au țintuit palma-n cornul lunii
și nisipul se prefiră-n clepsidră, cântărindu-mi spaimele
ce-mi supurează platoșa împământirii.
și cal de-argint își mușcă zăbala strivind uscăciunea
și urâciunea piroanelor...

și iată că-n poarta de miazănoapte
mi-au strivit degetele sub povara înghețatelor și necugetatelor
șlefuindu-mi vorbele smulse de atâtea coperișuri sparte
deșarte izbânzi, departe.
și cal de-antracit, sparge lumina-n țincușe
răscolind malul lacrimilor

mai leagănă-ți morții Mărie
și strânge-i la piept c-o-poveste
mă seamănă printre cuvinte
c-o toamnă și-o iarnă mai este.