Nu încerca, în setea ta de muritor,
Să-i rupi aripa celui care vrea să zboare,
Și-n nimicnicia ta, dorind să-i fii comun,
Nu încerca să îi impui stagnare.

Și-n teama ta de luminare
Nu încerca să îl arunci spre-ntunecime,
Decât să îl astâmperi la pământ
Încearcă doar, să te înalți pe tine.

De vrei asemenea să-i fii,
Nu-ți fie teamă de-nălțime,
În cer încearcă să plutești
Și-n mări să te afunzi în adâncime.

Rupe-te de tot ce știi a fi uman
Și lasă-n urma tot ce știai că-i bine,
Nu îi impune limite gândirii,
Adună-ți vise ca pe un ciorchine.

Imbată-te cu sete de necunoscut
Și zgârma-n creștet orice semn de întrebare,
Nu îți urma turma întru toate,
Mai bine mergi alături de cărare.

Găsind atâtea câte-ai vrea să aflii
Și tot mai multe cauți a culege,
Căci printre mii de întrebări
Mai sus de toate tu îți spui...DE CE?