Am rădăcini înfipte în pământ.
Mă aud cerșind apă celulelor mele.
Izvor nesecat. Cel fără de sevă
fără lacrimi și fără putere.
Nestatornicul ceas împietrește
cununa-mi de pe frunte.
Pielea mi se-ntinde.
De bronz î-mi cresc aripi
și crude oseminte.

Mă doare ropotul inorogilor fugind,
lovindu-mă întruna în coapse
cele în care-am trudit tot săpând
seară de seară, prefaceri și-odrasle.
Vederea e absentă.
Nu există nerv, pupile și soare.
Liniște!
Nu există lacrimă pentru ce curge
și nici ochi pentru ce apare.

Mă dor și mă ard tălpile picioarelor
de-atâta înfipt în pământ,
și peștera ce-mi atârnă-n spinare
cu focul ei primitiv
cu iz de mormânt.
Alunec în imensitatea timpului absent
timp înghețat legat de-un fir de ață.
Mângâierea gondolei pe trupul de apă
și-a furtunii-n deșert,
dispare în adâncuri
sub banchize de gheață.

Vibrații nu sunt în eter.
Nu le simt! Timpanele pregătite
pentru dansul melcului îndrăgostit
s-au spart. Și sunt tare mâhnit.
Iarăși liniște!
Emulațiile ascunse-n interior
sunt dureroase.
Fiecare celulă a trupului meu
se transformă-n moleculă,
în zilele de arșiță, în nopțile geroase.
Am rădăcini înfipte în pământ,
atât de puternice
încât au devenit esență.

Se-ncinge cercul roșu al tăcerii,
lovește haosul cu neant și infinit
cu ceva ce nu stă-n legile firii,
trupu-mi de bronz și piatră părăsit.
Lovește sec,
între pană și vânt,
între cuvântul neinventat cu patos
și lacrimile nopții
umbrite de muntele Athos.
Lovește surd
între sferă și ou
între linie și punct
între coastele rămase fără muguri
între mine și ceea ce sunt.
Brațu-i ucis, condamnat la uitare.
E brațul cumpănă, fără răspântie
fără drumuri și fără chemare.
E brațul fereastră.
Nu poate atinge creștetul bolților
dar negreșit mi-a lăsat
fântâna și crucea din rama de lemn
între cap și pământ
între cuvânt și eter.
Am rădăcini înfipte în pământ,
am rădăcini înfipte-n mine
în ceea ce sunt.

Sunt flămând și-nsetat de înălțime,
de păsări în zbor, de tril și nesomn
dar sunt strivit
de umbrele muntelui – OM.
M-au secat de soare.
De seceri m-au secat și de germeni,
pântecul lor enorm m-a înghițit
dând naștere la spaime și temeri.
Fugind de lumină au pătruns
în carcera trupului meu
unde au ajuns veșmânt,
veșmânt de lut și pământ
ce nu dă sclipiri pe retină.
Muntele – OM
ascuns în hățișuri
ca unda ce-i prinsă în valuri
ca mărul ce-n Eden domină
și naște în noi idealuri.
Muntele – OM
brăzdat de cute-adânci
însingurat și nenăscut să piară
lovit de pași șerpuitori pe stânci
face ce tot ce-i împrejur să moară.
Privește-mă. Sunt eu ce sunt
cu aripi înfipte în pământ.

Privește-mă acum!
Atins pe braț de-o floare
îndrăgostit de lună și de stele
întruchipate-n pietre
împrăștiate-n cale,
pe frunze și alee.
Eu beau viața din plantă
cu brațul meu sortit a bea culoare.
Eu simt! Renasc!
Cu fiecare cană de cuvinte
încep să dau frâu liber la visare.

Privește-mă atins pe braț de-un șoim
îndrăgostit de pisc,
de zbor și de lumină
răgaz el vrea să aibă-n căutări
când î-mi stă pe umăr
cu privire lină.
Profit și sorb,
nebun în cutezanța mea
zborul său alb, profund, imaculat
ce nu a încăput în trupul ars de dor.
Tribut dau la pământ, tribut curat
fereastra să deschidă și să zbor.

Privește-mă!
Am cuget și lumină
fac pași pe sloiul de tăcere
aripile grele au renăscut firave
șoimul mă învață cum să mă deprind cu ele.
Oul numit orbire în ceasul cel din urmă
mi-a fost scăpat din mână.
Lemnul numit tăcere
mi-a fost sculptat în fluier,
de păstorul cuvintelor ce vor ca să rămână.
Veșmântul neatins
al pietrei s-a topit,
lăsând loc căldurii, întregindu-mă,
poleindu-mă cu slove de granit.
Muntele – OM s-a prăbușit
în ritm domol, cu ape și ninsori
s-a stins din cercul său înnourat
ucis de valuri, praf, turme de oi.

Privește-mă!
Stau pradă zborului înaripat
ce-n înălțimi platonic mă dorește.
Dar ce folos!
În lanț mă ține-ncătușat tulpina
ce-i soră cu pământul, cu mărul,
cu drumul, cu valea cu piatra,
cu sâmburele e soră, cu pădurea
cu lemnul cu rodul
e soră, cu soarta.

Mai simt că inima-i de piatră,
sunt eu înfipt în rădăcini și pietre,
în aripi, ploi, în rimele născute
de umbră, vise și sonete.
Mai simt că marea este mare
sunt eu cuprins în două lumi eterne
de sus în jos, înalt și dedesubt,
de zbor și lut, de riscuri și probleme.
Sunt trist când ochiul e-ntuneric
când lemnu-i scrum și jar, tăciune,
sunt trist că vorba-i vânt, amară,
prinsă de tăcere,
nu aduce-n lume decât amărăciune.

Am rădăcini înfipte în pământ
atât de înfipte încât au devenit esență,
esență de zbor,
ce mă poartă transpus
spre un cer dureros.
Am rădăcini înfipte în pământ
atât de înfipte încât nu sunt rădăcini
ci copaci întorși pe dos
copaci cu aripi,
cu pene-n loc de frunze.

Privește-mă!
Stau întins printre pietre și plâng.
De fericire plâng că exiști tu pasăre-idee.
De fericire că am descoperit verbul „a fi”
că-n trup mi-a încolțit sămânța „a iubi”

Am rădăcini înfipte în pământ
sunt eu ce sunt, cu aripi pe pământ!