îngerul
cu pas de om
ridica umerii de nisip
oasele de nisip, treptele
adânc îmbrăcat de pământ
se nășteau
cărări printre stânci
în sistolele-i neașteptate
ochii izbindu-i de nori
zburătoarele uitate de ape

(Боже мой, Боже мой
Я люблю тебя
помилуй, мяв падшую)

am dansat cu moartea
și moartea mi-a zâmbit
cum zâmbește o fată căreia îi place de tine
nu mai văd lumea
văd trupul meu întins pe fiecare bancă, zid
caldarâm
chiar și-n noroiul strivit din urmele lăsate de cizme lângă stratul cu flori
aș fi vrut uneori
să nu-mi fi zâmbit, să-mi fi zis

nu, nu durerea ce macină totul
ieșim din lumină și ne vărsăm către
rarefiați ca dintr-un cristal de piatră ce ascunde-o fărâmă de apă
de încep să cred că am pornit pe un drum greșit
fără putință de a privi înapoi
sau de-a crede în noi, de-a crede-n ceva
când însăși lumina sau ce a mai rămas
din ea ne minte
ca o pâlpâire a unei ferestre pe o ramură-n floare
pe o candelă sau mai bine
pe risipa din noi – nu cred
că m-auzi când îmi întorc privirile
în părul tău cafeniu cu miros de ambră
nu mă simți nici atunci când te strâng în brațe
încercând să mai fiu o clipă înainte de-a mă lăsa deșirat de speranțe
te iubesc, dar sub norii mei nu mai curge pârâu
iar tu taci și mă strângi la pieptul tău, caldă
și mâna mea se lasă târziu desfăcută năroada
și vântul împrăștie frunzele ca un ultim desfrâu