În acel spirit se întinde cerul
trufiei tale și mersul inimii ce-și
atinge marginile e însoțit de-mbrățișarea
vântului. Acolo, în ochii muribunzi
ai stelelor te voi privi din coaja
undei rodii cum treci ca o invazie a șoaptei
deasupra lumii, în pânza de păianjen
a durerii. Ar însemna a nu dori
să simți voia și clipa rănii, văzduhul
traversat de lilieci sub palmierii
blânzi ai ploii, la rădăcina pământului.
Dar, cine știe, pe acolo sunt gândurile
tale risipite în stepa vătuită
de colbul asfințitului. Vizibilă,
doar urma fluturândă de săbii și răcoare.