agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-11-01 | | Înscris în bibliotecă de Maria Del
Nu, Dumnezeu nu era de găsit nicăieri,
ne prăbușeam în gol, în găurile negre ce stăteau pregătite pentru a ne deveni morminte, nici o urmă de aripi purtătoare, nici o urmă de flăcări înălțându-se, doar bezna ce așteaptă în veșnicie fără să-și cunoască așteptarea. Nu exista nici un sens în această moarte subită, abia o picătură de ploaie ce cădea din spațiu, abia o frunză ce se desprindea și cădea dintr-un copac încă verde, abia un tremur și un foșnet, aproape nimic, fără vreun gând, fără vreun scop, doar oarba întâmplare, fără nevoie de apărare sau explicație, nu se ținea nici un cont de viața oamenilor pe pământ, ea doar exista ca un petec de mușchi sau ca un roi de păduchi, temelia de piatră se mișca și zgâria o crăpătură în mușchi sau păduchi, viața oamenilor era ca și orice altă viață întâmplătoare și depindea de întâmplări, se năștea poate și se menținea un timp mai ales prin indiferență și uitare, nu exista nici o intenție bună sau rea, doar o neînsemnată petrecere în somnul lumii, cel mai bine era ca nimic să nu tulbure nemișcarea și uitarea - Noi înșine aveam impresia că ne-am trezit dar nu vedeam înainte nici măcar un pas prin ceața realității, eram doar somnambuli, aproape de a ne trezi în clipa morții, când ne prăbușeam în bezna ce era totuna cu lumina, când pielița de oglindă a conștiinței noastre se rupea și golul era înghițit de gol. Însă chiar când mă prăbușeam în întuneric, simții deodată că Dumnezeu există, un cutremur, un strigăt de bucurie mă cuprinse: Dumnezeu Își arată prezența, puterea lui în lume, arată ca împotriva lui Dumnezeu nu există alt sprijin decât numai însăși Dumnezeu, nici o construcție, nici un zid, nici o invenție și nici o mașinărie nu înseamnă nimic pentru Dumnezeu, el cutremură adâncurile și ca un fir de pai ne frânge orice fel de siguranță, Singură voia lui poartă tot ceea ce este, pătrunde, mai concret decât apa și aerul, tot. Ce greșeală să îl cauți, când el se află peste tot, ne cuprinde și ne umple, nu avem decât să ne dăruim, să nu voim altceva în afara voii lui, Dumnezeu ne iubește pe toți cu aceeași indestructibilă iubire, pe mine, a cărui viață mi-a salvat-o, plin de certitudinea prezenței sale, pe toți care-au murit în clipa catastrofei, în chip fericit uniți cu el, pe toți care încă se află între viață și moarte, prinși sub ruine, aceștia cărora el le-a dat vreme de înțelegere și preschimbare.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate