Cu glasul stins, tăciune negru, poleit cu ceară,
Te-ai dus pe marginea prăpastiei, a curs sânge pe o nară;
Cuvântul greu ce te-a adus spre poarta deznădejdii
Descui-o cald doar din priviri,
Mai dă-ne o nădejde!
Chinuit de dorul tău, de strigătul albastru,
M-am ascuns dup'un copac transformat în astru.
Greul apasă și îl duc până sus la stele,
Iar acolo mă usucă gândurile mele.
Tresar cu țipăt din anevoiosul vis,
Mesajul tău e altul,
Un scris nou înclinat-acoperiș
Totu-i un dezastru...
Când continuu să plimb câinele în lesă
Printre stele strălucind
Tu ești o contesă...