Pământ, pământ tăcut.
Tăcută,
cu pielea pârjolită, cu statura goală,
iertare, Hiroshima...
Iertare pentru fiecare pas
ce-atinge-o rană, rupe-o cicatrice...
Iertare pentru fiece privire,
ce - chiar de-i mângâioasă - doare...
Iertare pentru fiece cuvânt
ce tulbură văzduhu-n care-ți cauți
copiii,
noroadele de prunci pe veci pierduți.
Mormânt
inexistent... Vânt... vânt... vânt... vânt...

Și glasul lor, acum încet sunând,
din zi în zi mai stins,
numai în amintire...
O, cimitire
inexistente... inexistente...
De vrei să plângi, să nu poți strânge-n brațe
măcar o urnă, un mormânt măcar...

Unde ți-s pruncii, Hiroshima? Poate
în oceanul
de-argint nepăsător...
Poate-n cavoul infinit
al cerului...
Sau, poate, chiar pe-acest pământ
pe care-l calc...

Fiece pas ce-l fac, îl fac cu teamă...
Fiece palmă de pământ
ascunde-un catafalc...
Parc-a strigat pământul
călcat de mine: - "Mamă..."

Oh, aripi dă-mi, văzduhule de smalț,
să fiu ușor ca tine, să mă-nalț,
să nu ating cu pasul nici o rană,
să taie-aripa-mi cerul, îngerește...

...Dar, scăpărând din miile-i de răni,
se-apropie de mine Hiroshima,
se-apropie și se înclină lin
și-mi face semn:

- "Poftește, prietene,
și vezi ce-a fost,
ce e,
și povestește..."






* Surâsul Hiroshimei; 1958