Găsesc zborul unui vultur deasupra tuturor o călătorie adecvată pentru cineva singuratic și puternic. Unite între ele, penele, și fiecare os alăturat, ajută la acea plutire neînfricată înspre acel țel stabilit, ce-i drept, poate pe parcurs, al lui. Acea privire aprigă și îndestulătoare controlează peisajul pe care eu mi l-aș dori în ochii mei măcar pentru o zi: una în care să mă pot aventura și să treacă prin mine tot aerul acela mai aproape de Creație. Cum să numesc toate astea? Sau mai bine: cum sa le am? O dorință zace în mine și îmi spune că este suficient dacă ajung să pașesc.
Dar nu conviețuiesc cu o singură dorință. Am una, am trei, am douăzeci și nouă. Dar nu știu să le rostesc, nu găsesc cum să le modelez, nu văd ce lipsește să se nască. Este minunat să ai dorințe: te face luminos, naiv, fin, ascuțit, îndarjit, elegant. Când începi să le rostesti pentru prima dată, chiar dacă doar în surdină, se crapă toata pânza de păianjen ce pusese lacăt la zbor.
Eu nu știam că pentru a zbura primul pas este să ai echilibru; dovada este că prima mea dorință ar suna ca o vioara...frumoasă prin întrepătrundere. Însă ceilalți știu cum să pună pașii unul dupa altul. Ei sunt cei pe care îi vrei aproape de tine, când înveți să apropii aripile pentru că știi că susținerea, chiar și cu puterea gândului, te ține sus. Tot sus, acolo, deasupra vârfurilor înalte, deasupra înghesuielii, la rost cu partitura cu care joci înalte și joase, sub placa de nori pe care n-o încerci să o străpungi. Nu aici se termină aventura.
Simbolul ce verifică nivelul înclestarii îl colorez prin puncte. Sute, dacă îmi rezistă corpul, mii de puncte și culori. Punctul din care pornesc, până la noua culoare unde ajung. Și mă vindec!