diminețile acestea în care nu mai poți dormi
în care simți nevoia să îți ceri iertare și nu mai ai cui
zorii care depun mărturie că sărbătoarea ce urmează
va fi cea mai plictisitoare zi din an
și toți se vor preface fericiți fără motiv

cred că ipocrizia se deprinde cu primul: mulțumesc!
când de fapt zâmbetul tău ascunde încruntarea
și ceea ce nu îți iese pe gură seamănă al naibii de mult
cu: luați cadourile acestea și vârâți-vi-le undeva!
de ați hrăni florile acestea de sub pământ!
apoi le amesteci chipurile cu disperarea neputincioasă
a unui pictor ce-și rupe unghiile într-un tablou
pe care știe sigur că nu îl va termina niciodată

dar nu mai ai cui îți încleștezi pumnii
venele se înnegresc încheieturile se albesc și simți
că dacă mai strângi oricât de puțin gura
dinții îți vor exploda și fragmente de os incontrolabile
te vor transforma pentru totdeauna în criminalul în serie
al aniversărilor

și speri mai poți să speri că poate anul viitor vei primi
în dar o inimă nouă

să poți să-ți pui viață în ordine