la capitolul realizări personale,
am trecut și cel mai vast expozeu asupra găurilor negre migratoare
dintr-o conștiința în alta prin alterarea funcțiilor exponențiale
cu o constantă vicioasă și ineluctabilă: limba.
(studiu de caz, utilizând extrapolarea și integrabilitatea în continuum)
limba mea are momente de inflexibilitate și inadaptabilitate
înțepenindu-se într-un O prelung ca o gaură de covrig
neterminată și plină de năluciri meobiusiene
transgresând realitatea și cavitatea
gândirii.
despre originile artritei verbale am aflat cu totul întâmplător
observând cum îmi cad cuvintele în genunchi
acuzând inapetență sub avalanșa lesnicioasă
a clevetirilor incandescente
singurul tratament sustenabil
a fost considerat protezarea.
da, îmi sugerau ori înlocuirea întregului vocabular
cu altul compatibil
ori abordarea sistemului vizual
de semnalizare.
am refuzat, preferând să mă expun crizelor tot mai dese
ce mă aduc în praful nemarcat de radicalizarea luptei continue
cu indiferența statică, singurul semn existențial
ce-și pune amprenta pe tot mobilierul...
indiferent de momentul lustruirii cuvintelor sau de atelele verbale repetitive
acum nu mai ies din vorbele mele, stau mai mult la fereastră
perdea spânzurând în inele inegale
separând tăcerile mele de celelalte și aștept.
din câte mi-au explicat
tratamentele sunt contradictorii
și unele sunt mai periculoase decât altele
existând posibilitatea perforării
veziculei verbale
și a obturării canalelor de comunicare, definitiv.
noroc că nu este mult praf onomatopeic prin încăperile mele
pentru că riscam și cronicizarea alergică
la indiferența clopotului de sticlă...