Pe străzile pustii
luminate de felinarele încețoșate
de pânze groase de păianjăn poleite de praf...
deodat' copacii îmi par oameni cu umbrele
O, Doamne, văd umbrele
Plimbându-se alene-n șosete...

A început să plouă
Păcat că nu am ștergătoare... am doar o batistă plină de mucigai și putredă de la atâta ploaie,
dar, Doamne, aud un zbucium surd
În fadul oraș de vermut...

Pașii îmi par din ce în ce mai mici, mai greoi
Vântul mă-npinge cu putere, îmi ghidează pașii târâți alene
spre gardurile de boscheți, de nuiele
Ce mărginesc străzile – pustii sub umbrele

Îmi simt picioarele
cum nu vor deloc să m-asculte
Mi-e capul de plumb
Cuvintele mi-s mute...