[omul vag se privește-n oglindă]
*
omul vag se privește-n oglindă aranjându-și ațele sprâncenelor;
e acolo o față ca de borcan pe care omul vag
și-o prezintă sieși nesatisfăcut;
se tot dă cu gel pe sprâncene, se privește-n oglindă,

acceptă pentru câteva minute, după care, nemulțumit, reia –
intens travaliu, cu transpirații șiroind sub piele,
pe care omul vag simte că abia de-l mai poate-ndura.
încearcă, tot încearcă, până când, la un moment dat,

firul răbdării se sparge: omul vag, într-un acces
de panică interioară, își mută sprâncenele după ureche;
abia acum mulțumit, cu ațele sub adăpostul pânzelor,
închide borcanul cu gel, rânjind satisfăcut.

[omul vag se răstește la propria-i umbră]
*
omul vag se răstește la propria-i umbră!
dorind singurătatea absolută, omul vag nu concepe
ca pata de răcoare să se țină cu dinții de el;

sau, chiar dac-ar accepta pe cineva, omul vag
ar vrea pe cineva la înălțimea spiritului său,
nu un desen atât de prost schițat.

de-aceea omul vag se vede în oglindă sfârșit, cu interiorul violatș
neînțeles, nu există joc de lumini
care să nu-l frusteze într-un fel sau altul.

[pielea omului vag, pe-o sârmă]
*
pielea omului vag, pe-o sârmă, într-un balcon, la uscat;
sub foile ei, o căldură de foc evaporă nădușeala zilei;
omul vag o privește mișcat, cum ar privi
o haină pe care-a purtat-o ani de zile la rând.

un curent de aer mișcă mănușa cu unghii;
totul e acolo, doar zâmbetul omul vag l-a mai păstrat.
niciodată lipsit de el,
omul vag aproape că nu l-a dat jos vreodată.

[omul vag mimează libertatea]
*
omul vag mimează libertatea: cu umerii pe sprâncene,
el își ascunde ochii dincolo de coaste;
sub formele de mlaștină ale pieptului,
pare năucit de-atâta căutare interioară.

[principiu absolut]
*
principiu absolut pe lângă care omul vag accede cu mâinile în buzunare;
nu de alta, dar nu-l vede…
trece pe-alături, fluieră, scuipă în stânga, scuipă în dreapta

și-aruncă o înjurătură când se împiedică de-o piatră.
iar când, din greșeală, dă în cele din urmă cu ochii de principiu,
își scoate repede mâinile din buzunare, își șterge balele,

bâlbâie niște cuvinte, după care fuge mai departe,
cu buzele atârnând încă de uimire.
în același timp, pe față i se citește o revelație

a cărei sâni au sfârcurile mai mari chiar decât ochii omului vag
după neașteptata întâlnire.

[ușă pe care omul vag o construiește]
*
ușă pe care omul vag o construiește numai pentru sine:
își leagă mintea de clanță, până ce, îmbălată
cu gelatină cenușie, ușa se deschide numai la dorința
omului vag.

apoi se postează pe undeva pe-aproape și, ori de câte ori
altcineva încearcă să deschidă ușa ostentativ așezată,
omul vag hăhăie de-i tremură pleoapele; sub pielea
vibrândă, un zâmbet futil îi înflorește carnea.