puține flori se deschid numai pe întuneric. pielea unei astfel de flori poate avea orice culoare. în funcție de cât de repede respiră. orice gust. în funcție de locul de care îți apropii buzele. orice reflexie. în funcție dacă o mângâi tandru sau apăsat. când vorbești frunzele îi freamătă. se lungesc într-o febrilă căutare a unui cer nevăzut. când se tem că l-au atins se răsucesc cu fața închisă în sine. se tem și mai tare de păsări. atunci începe să plouă. te transformi în milioanele de picături ce nu ating niciodată pământul. ești ud. ești verde. ești altfel. ești gelos. nici măcar nu știai că îți place. ești viu. nu te mai poți controla. ești pe rând: animal. lider. stăpân. simți nevoia să o rupi. să o expui în inimă ca într-o vază. la ce bun altminteri atâta lut? ai lăsa-o la macerat. apoi ai mânca-o cu o lingură de lemn. sculptată de tine. încă mai ai cuțitul de vânătoare pe care îl purtai la brâu când plecai în expediții. de foame mâncai orice plantă cu floare. să nu îți mai fie străine le puneai nume de femei. niciodată același. până când ai început să înțelegi. întâi te-ai săturat. a doua oară te-ai tăiat. ai oblojit rana cu aceeași plantă și te-ai vindecat. apoi te-ai rătăcit. dar florile ei arătau întotdeauna nordul. în cele din urmă ploile te-au pătruns. ai răcit grav la plămâni. ai băut în fiecare seară la aceeași oră infuzie cu numele ei. te-ai vindecat. dar continui să bei. cel mai tare te sperie gândul că ai început să uiți.

soțiile se deschid noaptea