agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-04 | |
biblioteca A
Biblioteca A -------------------------------------------------------------------------------- Djamal Mahmoud Djamal Mahmoud, născut la 4 mai 1962, în localitatea Rakka din Siria. A urmat școala primară și liceul în orașul său natal, apoi a absolvit Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca. Publică în diverse reviste din România: Revista "Tribuna" din Cluj-Napoca, revista "Feedback"-Iași, în care fost publicat la rubrica "galaxii lirice", numărul din aprilie, 2009, revista "Citadela" din Satu Mare, revistele "Singur", "Litere" din Târgoviște, revista"Ecoul", "Tânărul scriitor" ARP, și revista "Nova Provincia Corvina" din Hunedoara, etc. A debutat cu volumul de versuri "De Ce", Editura Daco-Press, Cluj-Napoca, 1995. Este prezent în următoarele antologii și volume colective: "World Haiku 2009,No.5", Editura Shichigatsudo, Tokyo, Japonia, 30/01/2009, (coordonată de profesorul și haijinul, Ban,ya Natsuishi, co-fondatorul asociației mondiale de haiku, WHA), Antologia "Virtualia 7și 8", coordonate de Alina Manole, Editura Pim, Iași, 2008, 2009, "Antologia de poezii și comentarii" de Valentina Becart, Editura Paneurope, Iași, 2008, "A doua Carte A întâlnirilor", 2008 & "A treia Carte A întâlnirilor ", 2009, ambele volume sunt coordonate de Poetul Eugen Evu, Editura Astra, Deva, "Primul Cocor", un volum colectiv de Haiku, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2009, Antologie de poezie, 55 de poeți contemporani pagini alese, coordonată de Valentina Becart, Editura ArhipArt, Sibiu, 2010, Diminețele cocorilor, volum colectiv de haiku, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010, și "Mișcarea culturală din Rakka, între 1900-2008", de Scriitorul Sirian, Subhi Dusuki, Editura Kiwanhouse-Damasc, Siria, 2008. Albe&reci -1- mesele sunt rotunde domnilor mesele sunt rotunde străzile s-au plictisit de culoarea lor neagră porțile încă-i mai latră pe trecători încă-i mai latră iar zidurile sunt atât de ocupate de umbrele lor încât sufletele și-au pierdut răbdarea așteptând în trupuri și-n văzduh -2- în caiete am poeme și cifre în trup sânge și femei azi nu voi mai pomeni nici de patrie nici de Dumnezeu nimic despre mine azi voi face dragoste cu Alaska doar și mă voi spăla cu lacrimile ei albe & reci ridicându-mă deasupra lumii precum un avion de război imens cât o inimă de câine -3- tu privirea ce mi-ai lepădat orbitele și te-ai înălțat deasupra oceanului păstrează secretele noastre nu spune nimic valului lasă-l să se izbească de mal să danseze ca un șarpe în brațele stâncilor până vei cădea-n tăcere în ultima explozie -4- cerul are pliscuri de porumbei cerul are pliscuri de șoimi mama are fruntea tăcută mama are funtea tăcută cu fiecare închinare învăluie pământul cu sâmburii săi iar cerul coboară numaidecât să-i ciugulească din frunte... Singur stau sigur nu nu singur am greșit îmi înfig picioarele într-un sac de piele făcut la comandă la cea mai veche fabrică de saci de pe pământ de acolo și faraonul și-a comandat unul căruia din ce am înțeles încă-i plutește umbra undeva în Marea Roșie mă ghemuiesc în el las o mică fereastră cât o nară de om ca să pot lua din când în când câte un pumn de aer ca să pot privi spre cer din această grămadă de gunoi unde sunt abandonat ca un prunc nedorit... Coacere cu atâta precizie se trasează această linie între pupila ta și luciul din lanțurile ce-ți răsună ritmic între glezne la intervale egale dându-ți un răgaz să-ți asculți geamătul iar ecranul aproape cât un cer e atât de senin încât ți se vede fiecare picătură de viață în timp ce se izbește de pământ precum un bob de grâu destul de copt... Pânză umedă între sufletul meu și văzduh e un trup și o cămașă de forță între trup și ochii săi e o poftă și o carte sfântă iar între palma sa și oglinda în care mă dezgolesc zilnic chiar atunci când întunericul își leapădă ultimul geamăt e o pânză umedă unde se așază un Dumnezeu ținând într-o mână o piatră iar în cealaltă o pâine caldă… Perna vorbim mereu de ramuri și de rădăcini niciodată de perne de cearceafuri albe ridicăm din trunchiurile copacilor turnuri înalte iar frunzelor moarte le facem statui din stâncile lunii zidim temple și Dumnezei deși n-au aer suficient să ne ajungă nici măcar în acele două minute când ni se taie respirația inspir adânc și închid ochii dumnezeu este o pernă pe care îmi adorm iluziile obosite de atâtea priviri deasupra iar cearceaful alb e mormântul în care mor în fiecare zi... Cerc azi am stat în genunchi și am privit un trifoi ce-și înfigea rădăcinile-n pământ bătând din aripi am ridicat o piatră și am trasat cu ea un cerc în jurul tălpii azi am așezat un ou în palmă și l-am mângâiat până am adormit în el... Os drumule dă-mi voie să-ți fiu un șanț să tac despicat la marginea ta până când ți se adună în mine toate sunetele și pașii apoi să mă ridic deasupra-ți un singur pas imens și verde plecându-mă sub cer ca sub botul unui câine ce-și caută un os... Straturi nicio legătură cu găurile din stratul de ozon pur și simplu m-am născut într-un loc destul de însorit și din acest motiv strigătul meu e puțin mai diferit față de alte strigăte niciun fel de carte n-aveam înaintea ochilor doar câteva rânduri scrise pe un zid cu litere de aur așa povestea pielea mea într-o zi geroasă pe un meleag îndepărtat unde am ajuns din întâmplare iar femeia prea albă și rece ce-o asculta cu multă atenție traversându-mă de la tălpi până la creștet a sărit ca arsă o dată ajunsă în deșertul meu în care sunt îngropate atâtea femei de toate vârstele cu palmele sale umede le dezgropase una câte una iar fiecare abia ieșită din mine îmi scutura barba albă curățând-o de nisip în timp ce înălța deasupra un necontenit geamăt... Icoana Voi privi Deasupra doar n-am niciun motiv să aprind această lumânare în mine toți copacii sunt goi și înalți tăcerea n-are nevoie de lumini nici de ceară albul său e atât de cald în palmele mele iar întunericul o infintă icoană... Poem nu știu cum poți să stai cu ochii închiși în timp ce țigara ta se stinge de una singură așternând o parte din tine în scrumieră iar tu îți mângâi ridurile de pe frunte gândindu-te la pușculița în care îți strângeai copilăria și la bicicleta pe care te roteai în jurul casei râzând tu nu știai că zidurile au nevoie de umbre iar rotirile trebuie făcute doar pe jos deschide-ți ochii și privește cum tace acum cerul și cum se rotește pământul desculț și gol... Haiku-uri aripi niciunde- doar culori estompate și niciun sunet. cerul nesfârșit- între ziduri și copaci în treacăt umbra. ziduri înalte- doar tăcerea-n jur pictând aripi și umbre. liniștea nopții- saltul broaștei în baltă leagănă luna. stea în cădere- zgomotul pietrelor în prăpastie. sălcii plecate- pe albia râului o lună plină. luna printre nori- pe chipul fetei voalul fluturat de vânt călugăriță- pe veșmântul negru cad fulgi de zăpadă. picuri sub picuri- prin geamul aburit trec doar sunetele. țurțuri pe streșini- lumina candelelor peste icoane. -------------------------------------------------------------------------------- Gelu Vlașin Născut la data de 30 august 1966, în localitatea Telciu, jud. Bistrița - Năsăud Debut literar: România literară 16/1999 cu o prezentare făcută de Nicolae Manolescu Debut editorial: Tratat la Psihiatrie (versuri) Editura Vinea, București 1999, prefață Nicolae Manolescu, postfață Paul Cernat, volum premiat de Asociația Scriitorilor din București la secțiunea debut 1999 și nominalizat la premiile Uniunii Scriitorilor din România, 1999. Premii literare: Premiul 'Tertulia Cerro Almodovar - Madrid 2004, Premiul 'Puertas Abiertas' - Madrid , 2002, Premiul Uniunii Scriitorilor Colocviile Coșbuc - 2000, Premiul pentru debut al Asociației Scriitorilor din București-1999, Premiul Festivalului Internațional Sighet - 2000, Marele Premiu Ion Vinea-1999, Premiul Cristian Popescu - 1999, Premiul Saloanelor Liviu Rebreanu-1999 Activitate publicistică: în majoritatea revistelor culturale din România dar și în reviste culturale din Italia, Franța, Spania, Canada, SUA, Israel, Australia, Ungaria, Mexic, Argentina, Germania, Rusia, Chile Cărți publicate: 1. TRATAT LA PSIHIATRIE - Ed. Vinea – 1999 / Ed. Liternet 2006 / Equivalence 2003 (fr.) 2. ATAC DE PANICA - Ed. Muzeul Literaturii Române – 2002 / Noesis 2001 3. POEMUL TURN - Ed. Muzeul Literaturii Române / A.S.B. - 2001 / Ed. Liternet – 2003 4. ULTIMA SUFLARE - Colecția "Biblioteca București" - Asociația Scriitorilor din București & Ed. Azero – 2005 5. DON QUIJOTE RATACITORUL – Ed. Eikon, Cluj, 2009 6. OMUL DECOR – Ed. Brumar, Timisoara, 2009 Referințe critice: NICOLAE MANOLESCU, MARIN MINCU, OCTAVIAN SOVIANY, DANIEL CRISTEA - ENACHE, PAUL CERNAT, NICOLETA CLIVEÞ, LIVIU ANTONESEI, LIVIU IOAN STOICIU, ALEXANDRU MATEI, CLAUDIU KOMARTIN, COSMIN CIOTLOS, IRINA PETRAS... depresie doisprezece la tineretului noaptea târziu sunt flori strecurate lânga uși prea bine păzite cînd liftul stratifică între etaje nuga și cocos vitrina-i cam strâmtă pentru manechinul cu pîine prajită și pianul cu 5000 de lei stau prin vecini alungat de prea multă fobie așteptând să se-ntâmple un vis cu vacanță-n paris depresie zece nu mai ești simplista care-mi tulbură ochiul îngust si decorul absent când lumea dansează tango printre mese cu vin alb și roșu în ritmul radioului obosit nu mai ești banala poveste a geniului ratat când rânjetul cretin inundă încăperea și nici omul orchestră la festivalul proștilor deghizați și nici femeia fatală confundată cu o târfă de cartier mărginaș sau ceea ce gândul meu primitiv caută disperat printre mizeriile cotidiene nu ești zâmbetul ascuns în suferințe conjugale prea ușor acceptate și eu știu prea bine de ce sufletul prea plin pentru îndeletniciri fără sens și nu pot să te simt aproape când tu nu mai ești depresie opt postere lucioase peste ochi prăfuiți când pisica vorbește cu mine din baie și fumezi disperată trabuc și suspini cum că frica-i prea mare să prindă contur într-un gând când afara-i cumplit de real eu mai ronțăi o vorbă ce stă printre dinți și ascult dedicații tembele sunt destul de ratat ca să scriu un poem cum mă dor sânii tăi dezgoliți într-o seară depresie șase în camera portocalelor uriașe doar aerul cu tine respiră în somn reșoul fochistului fredonează say what you want texas - și pături albastre îți ascund vârsta vieți monahale târziu degetele privesc neputincioase spectacolul umbrelor la numărul doisprezece când pictezi depresii pe umarul meu stâng depresie patru patru stele la vila viorel din poiană pârtia scîrție sub pașii tăi cruzi de pantofi închiriați gesturi viclene când măslinele erau prea mari pentru tine și jakuzzi și mansarda cu lupi ai adormit pe scara din marmură noaptea aceea și te-au violat fulgii unul câte unul și ungurii de la masa vecină cu ceardașul lor ai visat telescaune și telecabine și telenovele și barbați misterioși plini de gesturi ok sărutându-ți penele verzi papagalule depresie doi necunoscuto întâmplare cu păr scurt la metrou când ți-am dat un bilet de tramvai și mi-ai spus că tu ai un prieten șaten cu salariu decent și cielo grena și pantofii de lac made in italy și garsonieră dublă în romană mamă mamă cum ți-aș spune vreo două despre joyce lauren blanc sau piticul de frost într-o seară albastră cu pink floyd și tom waits și vin fiert într-o cramă din zona manuc (dar cobori și oricum n-aveam bani pentru doi) depresie treisprezece tu mă cauți și azi prin gunoaie canale și prin guri de metrou cînd ți-am spus că nu ies la cerșit că n-am chef să recit despre cum e să fi prea înalt............ ..........vulnerabil și puțin cam nebun dar mă bântui mereu cât un stol de vampiri ai tupeu și ventuze în loc de urechi un nas verde cu solzi și o coasă pe umăr cu dinții gălbui ca-n reclame dar eu știu că tu ești un coșmar dintr-un vis de mulți ani rătăcit într-o groapă comună depresie unsprezece ziua în care două pisici gri m-au trezit dintr-un somn peste care pluteau criminal patru corbi roz și o bufniță albă cu pete gălbui mai era și o salcie ruptă de sălăuța din tranzbordare . mica plivind buruieni crescute în mijlocul camerei tale prinț alungat prin livadă de-o furnică rebelă și-n final un dovleac uriaș două biserici din lemn și-un voal alb de mireasă-fidelă * poeme din antologia “Omul decor”, Ed. Brumar, 2009 -------------------------------------------------------------------------------- Stoian G. Bogdan Stoian G. Bogdan s-a născut pe 29 octombrie 1983 în Comănești-Bacău. A absolvit toate școlile elementare. A editat revista de literatură "pana mea". A publicat în majoritatea revistelor literare importante. Pana la debut a luat niscai premii pentru poemele sale. În prezent este avocat stagiar. Este autorul volumului de poeme "Chipurile" (Premiul "Iustin Panta" 2009, Premiul "Mihai Eminescu" 2010). Volumul Chipurile, de Stoian G. Bogdan, a obținut Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu – Opera Prima Chipurile, de Stoian G. Bogdan, a obținut Premiul pentru Poezie, la Concursul de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani, organizat de Uniunea Scriitorilor din România • „Derbedeu teribilist și poet vînjos, SGB e la 25 de ani cam ce era la aceeași vîrstă, dar într-o lume complet diferită, Mircea Dinescu.” (Claudiu Komartin) Volumul de poezie Chipurile, debutul literar al lui Stoian G. Bogdan, publicat de Cartea Românească în anul 2008, a obținut Premiul Național de Poezie “Mihai Eminescu” – Opera Prima. Gala de decernare a avut loc vineri, 15 ianuarie, începînd cu ora 17.00, în Sala de spectacole a Teatrului “Mihai Eminescu” din Botoșani. Juriul care a decis ca Premiul Național de Poezie “Mihai Eminescu” – Opera Prima să-i fie oferit lui Stoian G. Bogdan a fost format din: Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Vasile Spiridon, Daniel Cristea-Enache și Andrei Terian. Gala de decernare a Premiului Național de Poezie “Mihai Eminescu” pe anul 2009 (Opera Prima și Opera Omnia) a avut loc în cadrul Zilelor Eminescu organizate de Primăria Botoșani, Consiliul Local Botoșani, Consiliul Județean Botoșani, Uniunea Scriitorilor din România, Fundația Culturală "Hyperion-Caiete botoșănene", Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii "Mihai Eminescu", Teatrul "Mihai Eminescu", Direcția Județeană pentru Cultură Botoșani, Centrul de Creație Botoșani, Biblioteca "Mihai Eminescu" și Societatea Culturală "Raluca Iurașcu" Vorona. Premiul Opera Omnia i-a fost decernat lui Dorin Tudoran de juriul format din: Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, Al. Călinescu, Cornel Ungureanu. Chipurile este cartea unei lumi dense și contondente, extrasă din marginea marilor orașe sau din centrul urbelor „în care nu se întîmplă nimic”. O lume care se definește pe parcursul lecturii, lezînd retine și dilatînd capilare. O colecție de portrete executate „cam pe sub mînă, dar nu mai puțin, peste picior”. „Nu vezi linia dintre realitate și ficțiune în Chipurile, și e foarte bine. Poți presupune că e ceva mai mult, acolo, decît poate duce o viață obișnuită. Trimiterea la Masters sugerează ficționalizarea. Schimbările de registru, la fel. Dacă ai pe cine să întrebi, întrebi, și afli că ceva mai mult de jumătate e biografie. Cartea se leagă și curge, rugoasă, violentă și tandră, iar metafora te surprinde chiar și într-un tîrg cenușiu, „orașul comănești”. „eu nu sînt un poet. eu sînt un poem”, scrie SGB în alt text. Are și nu are dreptate. SGB este poet și poem, undeva pe linia invizibilă dintre realitate și ficțiune.” (Radu Andriescu) „Derbedeu teribilist și poet vînjos, SGB e la 25 de ani cam ce era la aceeași vîrstă, dar într-o lume complet diferită, Mircea Dinescu. Jemanfișist și haimana de provincie, el e nu mai puțin un păgubos cu ștaif, care oscilează între cîteva măști ce refuză convenționalismul și ipostazele cool ale contemporanilor: ba sentimental, ba macho, trăind după un fel de cod al onoarei poetice, lui SGB îi reușesc poeme de mare forță în care fixează o mitologie a ratării, nefiindu-i străină grația perfidă a decăzuților, a veritabililor „golani”. Un poet dat în paște!” (Claudiu Komartin) Vizualizați dosarul de presă al cărții aici. Accesați și blogul volumului la adresa: http://chipurile.blogspot.com/ Poem pentru pian și-o altă seară Fuma cu sete fuma ca și cum fiecare fum o aducea mai aproape de moarte, o-mbălsăma ca pe o nefertitti a localurilor triste – iar moartea era un loc cald cu canepele roz și ursuleți de pluș Fuma lângă mine și gândurile îi zburau departe în alt loc în alt timp sau în altă viață undeva în brațele unui amant ale unui părinte sau la o altă masă dintr-un alt local. Purta o rochie de cenușă, părul în coc, cercei și decolteul larg ca un zâmbet amar. Avea sânii rotunzi, bărbia înaltă puțină moarte pe pometele stâng și ochi fără capăt. Ce trist e și tangoul ăsta... Să dansăm mi-a zis strivind țigara într-un sunet prelung de vioară /Te rog am șoptit luându-i mâna rece ca o altă seară în care îi scriam de pe un 0743897806: ce-o să fac oare când o să ne întâlnim și bătăile inimii tale or să-mi spargă fața ca o serie de pumni uriași și grei? o să cad oare? sau o să-ți spun bună cu gura plină de sânge? /Ne-am întâlnit târziu și peste golul lăsat de atâtea absențe a început să-mi crească o crustă și lumea aceea cu nopți cărunte tangouri uitate și-atingeri sfârșite-n ... Atunci a spart un craniu în asfalt un craniu de copil vopsit în culorile apusului a pășit peste el și m-a sărutat. Nu simt niciun gust de sânge mi-a zis cu vorbele rujate ca în altă seară când într-o baltă de sânge-am dansat Atunci orașul de devenit o mâzgâlitură o pisică mi-a fugit din suflet și din galop a oprit doi cai ca smoala în smoala blănii ei. doi cai cu scheletele prelungite într-o caleașcă în care ne-am urcat surâzând și-am zburat cum am zburat în acea seară când am luat-o de mână și-am aruncat-o-n tango /Rochia i-a lăsat în aer o dâră sânii îi păreau mai rotunzi, mâna mai rece și gândurile mai aproape de flacăra galbenă din buzunarul meu de la piept Știi... după tangoul ăsta n-o să mai dansăm niciodată mi-a zis unduindu-se ca o iederă pe lângă mine ... am schițat cu gâtul strâns în nodul de cravată și mi-am retras genunchiul dintre coapsele ei Dansam mecanic ca un nebun și-o regină pe-o tablă de șah, dansam o muzică albastră prelinsă dintr-un clavir, dansam cu o luciditate pe care cocaina te-ajută doar s-o presimți /Te sinucizi am întrebat forțând cu ? distanța ce-ncremenise între noi E și ăsta un fel de-a spune mi-a răspuns distantă De-a spune ce am întrebat forțând cu ? a ei ! mare Că punem . pam pam pam pam Că-i ultima seară /Clavirul a murit și vioara cu-n țipăt scrut. culorile s-au șters și seara nu a mai mers n-a mai fost ca în seara de-atunci, de depatre din alt loc alt timp sau altă viață când pe un ring de lupanar din Buenos Aires am început să dansăm Atunci a spart o clepsidră-n podea o clepsidră de sticlă în care se scurgea orbitoare cenușa unui zeu. a pășit peste ea ca-ntr-o rochie și m-a tras în tango /Un fluture mi-a zburat din suflet și a vărsat din aripi purpură peste noi peste tot până s-a evaporat Muzica era de dantelă și-n jur una dintre colegele ei făcea o felație de milioane numai eram eu eram cel de-acolo cel care-i sugea sfârcurile și-i mușca gâtul îi strecura limba-n ureche o săruta. nu era dragoste. nu era patimă. nu era joc. era poezie... eram poezie... ca și când lumea noastră era poemul pentru pian și-o altă seară /O capodoperă. mâna ei mă mângâia până la suflet avea șampanie-n priviri și șoldul absolut ca-ntr-un vers de Rimbaud. coapsele ei îmi stângeau inima ca-ntr-o menghină o stărutam pe sub piele pe sub moartea din obrazul ei stâng pe subconștient Ah tu laitmotiv al dezamăgirii mele cu sâni rotunzi și buze rujate cu scoch ca în seara când în arena Colosseumului am dansat /ca să mă trezesc că hâr că pâr că mâr că hop stai așa pac /Noi nu facem parte din aceeași lume mi-a zis și seara a ajuns la chiștoc. A fost frumos cu tine i-am zis fiindcă a fost pe bune un poem pentru pian și-o altă seară cu ea. /Să scrii ceva despre noi, într-o seară mi-a zis pe trotuarul peste care noaptea fâlfâia ca un liliac. și-o rază mi-a țâșnit din suflet o rază vânătă ca un cadavru care i-a luminat calea în alt loc în alt timp sau în altă viață. Cât mai departe de mine. -------------------------------------------------------------------------------- Claudiu Komartin Claudiu Komartin (n. 1983, București) a publicat volumele de versuri Păpușarul și alte insomnii (Vinea, 2003, 2007), Circul domestic (Cartea Românească, 2005) și Un anotimp în Berceni (Cartier, 2009), pentru care a primit mai multe premii, printre care Premiul Academiei Române pentru poezie (2007). Coautor al piesei Deformații (2008), Komartin a tradus literatură din limbile franceză, engleză și italiană (Le Clézio, Pasolini, Matthew Sweeney, Philippe Claudel, Denise Duhamel). Poem (despre jocul copiilor) apropie-te vreau să-ți povestesc despre jocul copiilor despre forfota corpurilor micuțe și toată acea voioșie surprinsă peste o felie de pepene roșu pe care s-a cățărat o furnică tu vii din nord unde frunzele știu cu totul alte cântece și unde e atât de ușor să treci sub tăcere o pasiune în timp toate lucrurile peste care am dansat vor începe să umble dezvăluindu-și amuzate virtuțile magice când înserarea cu mersul ei de pasăre rănită când peste luciul apei va pluti un ochi îngăduitor. Mai rabdă puțin în memoria lui Constantin Virgil Bănescu ce ar mai fi de făcut spune prietenul când plaja visată e mai departe ca niciodată adu-ți cu tine îngerul și pune-l să latre să umble în patru labe, umil și abject să ne semene, nouă celor ce nu vom fi salvați // mai rabdă puțin doar sunt atâtea lucruri de care să te agăți stafii dragi alegeri greșite mâini fluturate pe o stradă înghesuită după-amiaza // oamenii de afaceri sunt niște cârpe măcelarii sunt niște cârpe negustorii de iluzii sunt și ei niște cârpe mă voi întoarce într-o zi demn și inutil ca o pasăre // ieri am cântat la un instrument electronic ce imita pe rând sitarul tablaua conga și still-drum-ul poate chiar moartea un cuvânt cu care poți înlocui orice // suntem cu toții într-un nenorocit de gând o construcție fictivă un documentar despre noapte poezie sau ce vreți voi o inițiere dacă mai are rost în berceni sau în steaua vega unde saxofonul tânjește după liniște și nimeni nu răspunde la un telefon ce sună de 35 de ani și 3 zile Soare de aprilie Pe tine, soare de aprilie cățărat peste umerii tatei când aveam patru ani pe tine, care îmi sperii puținii prieteni și vorbești cu cei plecați în limba păsărilor te-am recunoscut și ți-am râcâit poleiala ca un pui de pisică nerăbdător când toți ai casei așteptau înstrăinați și amabili la gurile fluviului despre noaptea ce a urmat s-a vorbit îndelung cineva a bătut un cui în aer altul s-a strecurat în pian de unde nu a mai fost văzut ieșind niciodată încâlcite vedeniile dimineții migăloasă munca slujbașilor tăi în zori. Innermost Door Privindu-ți în lumina lichidă a ecranului chipul și umerii mi-ai dăruit o imagine din epoca jazzului − părul tău irizat iederă pierdută în saxofoane mușchii – arcuri eliberate omoplații – un leagăn nordic nici un instrument de precizie din lume nu te-ar fi putut cântări am închis ochii și am ascultat valurile spălând faleza pe care cândva a-nnoptat moartea tu să rămâi neschimbată dragostea mea pe țărmul înalt un schelet într-o rochie de alge -------------------------------------------------------------------------------- Cătălina Cadinoiu Născută în Periprava, Tulcea, 31.12.1981. Debut în 2008, cu volumul de poezii “Nuferii mor în cadă, la Editura Cartea Românească, volum câștigător al Concursului de manuscrise, organizat de Uniunea Scriitorilor din România; Premiul Asociației Scriitorilor București, la secțiunea Debut, 2009; Premiul “Tudor Arghezi, Debut, 2009; Nominalizată la Premiul Mihai Eminescu, Opera Prima, 2009; Premiul Luceafărul, Debut, 2008; Premiul “George Cosbuc” pentru Poezie, 2008. Deținuții de pe malul drept „Și mâine pentru om nu-i ce-a fost ieri. E veșnică pe lume doar schimbarea.” Shelley Marile epave Despre epava cu apucături omenești, am auzit lângă un cal înhămat. Ușile ei, spre deosebire de ușile de rând, credeau în prezența unui contur, conturul fricii de a fi om în pragul unei epave. Oamenii de lângă un cal înhămat vorbesc despre epava care speră omenește. Speranțele ei ne amuză, desigur. Noi căutăm dincolo de umbre sângele care nu se usucă la soare. Sub un ponton uitat, o epavă nu uită că rugina vine de la apă. De la ceea ce se numește prea viu, prea repede. Ea speră ceea ce ruginește de la starea de a fi prea viu. Recunoaștem în definiția noastră finalitatea de epavă, dar nu avem mândria de a rugini de la apă. Când vei fi apă atunci să râzi de epavă! Oamenii vorbesc despre felul ei trupesc de a suferi. Ea tace când tună și stă ghemuită sub pledul de apă tulbure. Ea se gândește la maternitate când scoicile se prind de etravă. Este atât de umană încât într-o zi un localnic o va invita la cină. Nu poți trece cu vederea o epavă mai însuflețită decât agonia! Să vezi epava când se strâmbă la maluri! Să auzi sfatul ei omenesc despre grandoare! Cheam-o la masă, dă-i numai apă limpede pentru că altă familie ea nu cunoaște! Toamnă pentru a stinge Toamna, printre ei, își permite roșul de sânge sau negrul de unghie lovită. Toamna, pe acele margini, este om și are suferința mamei. Îmbătrânirea ei se întâmplă odată cu îmbătrânirea cailor. Între brațele toamnei dintre ei, vitele au lacrimi. Acolo, această perfecțiune palidă își permite o disperare omenească. Între stâlpi, între orele mici să vii mereu în această toamnă! Se aude o femeie vorbind despre o sărbătoare, despre lumânările care trebuie aprinse, stinse. Din copilăria mea a rămas o amintire delicată, despre fervoarea de a stinge lumânări, de a stinge ceva ce poate arde cu adevărat. Femeile spuneau: „Uite cât de mult îi place să stingă lumânările!” Toamna, în camerele acelea, luminile sunt binevoitoare cu pasagerii. Copilul cu bidon Când ai strigat la poartă după zer caii s-au crezut chemați și au întors capul după șuieratul de nuc tânăr. Copilăria ta așezată lângă mine îmi cere pâine și un colț la fel de cald ca rugina leagănului. Sunt un șarpe rece pe o piatră caldă de care te apropii, cu bidonul în mână. Volute de frunze galbene, câini fără colți, te amăgesc să mai cauți animale vii ca să adormi lângă blana lor. Trupul tău ar putea să fie piatra aruncată de frate către frate. Dar nu ești decât un mic silimanit cu a cărui strălucire se laudă un flămând. Când te-ai apropiat de casa tâmplarului ai cerut o barcă mică de lemn în care să-ți încălzești mâinile, cu care să te joci de-a marea. Copile, când picioarele tale desculțe intră în nisip, rădăcinilor li se face milă. Pe marginea drumului îți așează izmenele și cămașa unei sperietori. Cât de departe este moartea când printre zdrențe tu găsești un măr! Fericirea de-a te vedea este o turmă de cai din care se desprinde un mânz, se apropie, fornăie și, scuturându-și coama, sub ochii mei, se ridică în prima lui pesadă Vechiul parfum "Floarea a dat rădăcini imense: voința de a iubi în ciuda morții." (Luc Decaunes) Lipoveanca de pe malul drept care îmi făcea semnul crucii pe frunte, îngropa cățeii de vii în pământ. Sărea pe moviliță ca să moară mai repede. Iubeam să adorm lângă ea, nici somnul lângă mamă nu era un astfel de basm. În visul ei se îneca fratele în mare, soldații erau sfârtecați de obuze lângă biserică, femeile, cu pletele legate de șarete, în loc de hamuri. Și zbuciumul ei mă lăsa dezvelită într-un ianuarie al lui Ivan. Și pumnii ei aspri zdrăngăneau în beznă ca jucăriile agățate de leagăn. Femeia care îmi spunea la slujbă să stau cu capul plecat, tăia zece maldăre de stuf pe ghiolul nebun și înghețat. Dintr-o viață de vulpe râioasă, oricine ar fi fugit. Ea nu s-a întors nici măcar în casa părintească. „O să-mi duc viața până la capăt în izbușca asta.” Își merită parfumul cu miros de cireșe, ea, cireșul meu de mai, închisoare călduroasă. Râde sau plânge, sunt lacrimi când îi arăt bătrânul parfum. Parfumul între bătaia de aripă a unui corb și căderea hulubelor. Nalba albă (Elmen) Elmen, pielea mea, neagră insomnie,aș fi vrut s-o ai costum de nuntă.Te-au învelit într-un sac de rafie cu toate cadânele înecate în Bosfor. Acum mă strecor -eu, Anișorca pieptănată-, între oasele tale,te invelesc ca pe un sugar, mort și fotografiat.Sunt mama care te va naște la nesfârșit, Elmen. Respir adânc într-un colț al șoldului tău,sângele cu catedrale bombardate se varsă în cizme,sângele avatarului cu un nume care ascunde. Ca să fiu biserică, ați murit voi, copiii mei de sub nisipuri. La trecătorii peste morminte sau pieptul meu cu rădăcini de iasomie,voi mârâi de pe marginea drumului ca un cinic. Notă :Elmen. Sub o cruce albastră, din lemn, la mijlocul cimitirului din Periprava. Într-un loc în care inima voastră moare de frig Nu va fi o rană sângerândă mormântul tău fără mine, babica mea, Ecaterina! Dar cum voi fi eu carte bună de citit fără tine ? Cum voi cânta florilor necunoscătoare de vânt alb ca o bătrână, o bătrână ca tine de albă? Fascinant este că tu nu știi nimic, tu nu înțelegi nimic din ce spun eu, tu înveți un regret omenesc întreg al drojdiei de plăcinte, limba neamului meu sângeros, limba mea, crud sfințită. Eu sunt deja singură odată cu nisipul acela blestemat care nici moarte nu se poate numi! Cum să o primesc? Cu ce pâine să o frământ, babica mea? Învață repede limba lumii ca să pot deveni femeie în toată firea și să-mi spui că nu este rău să mori, că este Dumnezeul nostru, din izbușcă, inima mea, Ecaterina mea. Deținuții merg pe vârful degetelor Mamă, stai acolo, nu veni, stai acolo și vezi gâștele cum deoache balta lebedele cum scrijelesc cu ciocul de lemn, în gardul apei hieroglife. Stai acolo, aici cerul este prea departe de om, cerul de-aici nu este înalt cât vița de vie din bolta noastră. Stai acolo, îmblânzește pădurile fără bici, și apelor spune-le să m-aștepte fără armonică sau preoți la ponton căci oricum voi veni. Cheamă apele și mistreții în așteptarea mea cât prăjești peștele pe spinarea încinsă a calului înhămat la șaretă așa cum mi-am chemat eu prietenii din copilărie atunci când ai născut-o pe sora mea. Dar, mamă, stai acolo, nu veni! Aici cerul este prea departe de om la noi, acolo, cerul doarme în poala ta, cormoranii îți torc pe genunchi. Acolo îngeri, străbuni, constelații, Atlantide, dorm în poala ta, ceasul îți toarce pe genunchi. Aici cerul nu-l poți prinde de plete, să-i tragi o palmă când tună prea tare trezind puii de rândunică din grajd. Aici deținuții merg pe vârful degetelor, și noi, restul, în genunchi deși nu sunt altare la tot pasul pe stradă. Unui apus Am văzut genul de apus care face din regulile semantice bufoni și regi. Speriat este semnul care nu mai poate ține pe suflet un cuvânt despre om. Nu știu ce este în seara aceasta imens: soarele sau faptul că nu-l pot atinge. Așa cum nu vom ști vreodată la apus cine este bufonul care a numit un rege peste noi. Apusul despre care vorbesc are umilința de a sprijini o casă mică, corp din vise de mântuială. Nechezat de cai este frica lui de întuneric. Copite nepotcovite, întâlnirea lui cu o nouă zi. Roșul soarelui nu-mi amintește de naivele revoluții sau marile lanuri de maci, dar de un lac, într-un munte de bauxită, fără valuri, fără adâncimi neatinse, o liniște pe malul căreia un os de jivină mai amintește de fire, de fugă. Apusul despre care vorbesc a căzut peste fruntea netezită de o simplă fericire. -------------------------------------------------------------------------------- Leonard Ancuța Leonard Ancuța, născut la Drăgășani, în 1974. Din 1993, se află în București, unde a urmat cursurile Facultății de Filosofie ale Universității București. Din 1999, jurnalist în diferite medii de presă. Debut editorial cu romanul Control, publicat de editura Tritonic în 2009. De asemenea, are o foarte intensă activitate literară pe net, încununată cu Marele Premiu pentru Poezie al sitului Agonia.ro. am slăbit maria iubirea se împuținează în fiecare zi și am ajuns s-o duc rău nu mai am serviciu nu mai am casă sînt mai ușor cu cîteva nume de oameni de străzi ne subțiem maria suntem mai firavi decît turnurile gemene în fața unui atac terorist lumea simte asta bărbații intră în tine vor să lupte cu mine cu cine să lupte maria cînd sînt doar un cui pus piedică inimii femeile-mi simt slăbiciunea întind mîinile încearcă să-mi pună nacelă dar cum să mai pot zbura cum aș putea să mă înalț fără tine nu știe nimeni cum se sărută de-adevăratelea să-mi sufle aer cald în plămîni am pierdut toate viețile pe care mi le doream dragostea e un stol imens de corbi înfometați peste un cîmp de bătălie fiecare trup o parte din povestea noastră s-a adunat toată iarna pe-aici e ca la waterloo cînd carnea se împuținează dragostea moare de frig și pierd puțin cîte puțin din iubire încă un nume al tău și încă unul mai am un singur sărut maria îl păstrez cînd o fi să pună pămîntul deja mi-e ușor sînt o insulă plutitoare am oasele tot mai moi mai aerate cum e ciocolata aia albă cu bule mi-e teamă c-am să pier cu totul maria că am să rămîn fără mîini fără gură fără un piept la care să te strîng o fotografie din care să arzi bucățele ori de cîte ori ți-e frig sau te simți slabă cicatrici din această poveste viața e o reclamă la moarte. toată lumea cumpără. eu am aceste cicatrici, le mîngîi le hrănesc, le arăt cu mîndrie femeilor. privesc mirate, se uită la mine de parc-aș fi venit din legiunea străină. ele, femeile, nu știu nimic despre mine. eu merg în urma războiului, pe-acolo pe unde a pîrjolit și fîntînile sînt otrăvite. un unic supraviețuitor în războiul cu mine. cam trist. sau cam patetic. dar cine-ar putea să mă judece, cine-ar putea măsura cît exact am sacrificat din mine pentru mine? așadar ai plecat teafără. poate chiar zîmbind. și cu ochii închiși le simt, știu că unde-ai sărutat acum doare. urmele zilelor pe piele ca după o bătaie cu lanțul. nu se poate spune că nu te-am trăit. blestemul curcubeului totul se deschide sub tălpi e o forță fabuloasă în mine adun tot mai multă viață trăiesc într-o secundă cît într-un secol și vreau să ard cît mai multă iubire orice aș spune te-ar face să roșești am nevoie de corpul tău întreg să-l posed să-l hrănesc să-l umplu cu toate culorile mările vor prinde aripi se vor revărsa pe noi să ne spele ni s-a dat iubirea aceasta să o folosim pînă bubuie ceasurile merg la fiecare biserică și-o sparg ca pe-o bancă apoi împart iubirea ca pe un strigăt de luptă toți vor iubi posedați de acest blestem al curcubeului în fiecare dimineață pînă la moarte îți voi pune în cafea o picătură de sînge și-o lacrimă Omul cu 1000 de înmormîntări îmi plac nopțile întunericul rece, umed, o apă suficient de adîncă pentru a-mi da iluzia că nu mai ajung niciodată la suprafață și-mi place să mă strîng în mine ca un lichid galben sub o arsură pereții sunt departe, patru cascade care se varsă în cinstea mea e liniste și se aud numai visele îndrăgostiților gîndurile vietăților, halucinațiile pisicilor pe acoperișuri lemnul mobilei trosnind obosit de așteptare noaptea e un frate mai mare care te învelește cu o pătură veche să nu se sperie cei mici apoi zorii încep să plîngă din cîini vagabonzi și din brutării ies aburi cu miros proaspăt semn că e gata deschid ferestrele larg, sînt ca un preot care conduce trupul acesta în pămîntul zilei mă las învelit de uleiul irespirabil în care înoată păsări mute în urma mea o mie de mame își îmbracă pe rînd cadavrele și se roagă să nu-mi mai mint singurătatea apoi se oferă adăpost furnicilor care fac noaptea de atîtea ori mai neagră cîndva, pe un drum fără margini o femeie înmormîntată în hainele-i negre întreba fiecare trecător nu mi-ați văzut cumva băiatul? și nimeni nu știa, poate o fi murit mai zicea unul atunci femeia își ridica fața spre cer și amenințător spunea tuturor băiatul meu are o mie de vieți și nu există o durere mai mare tăcea brusc, tîrîndu-și pașii ca și cum ar pleca la un priveghi nesfîrșit da, sunt mormîntul a 1000 de sigurătăți și nu există durere mai mare noiembrie noiembrie lucrurile importante mor în mine bruma strălucește de-acum pînă tîrziu lăsînd în urmă sunetul unei cutii muzicale și impresia că aici începe alt drum în cer o gaură un capăt de tunel umplut cu vid alt capăt umbra mea noiembrie evoluția fluturilor a luat-o razna în fiecare gogoașă cresc amintiri în care mă pîndesc cadavre de liliac acoperite cu pulbere de gheață spun în șoaptă mi-e teamă de singurătate aburul respirației îngheață în miros fad cu cireșe timpul s-a blocat o clipire să-ți rețină chipul mi-e frig hainele astea-s prea mari mă ghemuiesc în mine ca în bocancii lăsați de un frate uriaș cel pe care mi-ar fi plăcut să-l cheme emanuel și nu l-am avut niciodată să mă ia în brațe în clipele astea să mă ducă dincolo de șoseaua în formă de gard să mă apere de mine însumi noiembrie în piele de cățea flămîndă vicioasă durere identică în sine și cu sine o cățea care-și leapădă puii în venele mele transfuzie perpetuă cu nervul iertării din ochiul fratelui meu nenăscut noiembrie cît vara cît anul care vine noiembrie cît o rugă neîmplinită noiembrie nori groși tăiați din ceață de mercur ploaia interminabilă de cerneală topită și-o liniște ca atunci cînd îți taci iubirea sub un stejar ce lasă umbre de salcie noiembrie reavăn îmi întinerește pe trup zilele se desprind asemenea frunzelor uscate în cărți răvășite de vînt noiembrie din fum de țigară compun cîntece pentru furnici și viața e mucegaiul ce stinge o gutuie azinoapte am făcut dragoste cu toate femeile din lume și a fost bine. nu deosebit, nu scântei, nu focuri de artificii. a fost minunat la modul cuminte, așa cum i-ai oferi unui copil o bomboană de ciocolată. azinoapte am descoperit apă în toate femeile din lume. și era bună. nu foarte rece, nici extrem de limpede. a fost proaspătă, așa cum e o sărbătoare câmpenească pe care o găsești într-un flacon de sirop de tuse azinoapte m-am întîlnit cu mine în toate femeile din lume și eram bătrîn. așa cum sunt toți oamenii când află că mai au o singură țigară și o moarte de traversat. azinoapte am făcut dragoste cu toate femeile din lume. și a fost ca și cum m-aș fi tăiat cu lama iar sângele meu s-a scurs în toate fântânile. iubirea este amintirea unui viol personaje: eu, tu, dumnezeu, jumătăți de noapte, jumătăți de oraș, oase, chipuri, medici, piane, acorduri, răsărituri, apusuri, amintiri, fîntîni, frumosul, esteticul, un cîine orb, o mică euglenă albastră care îți traversează sîngele atunci cînd îți aduci aminte de mine, vîntul, un poet, o inimă, o voce din culise, cortina decorul: jumătăți de noapte înghesuite în jumătăți de oraș autobuze goale ce opresc în stații fantomă urcă și coboară amintirile unor călători sau o așezare neolitică într-o oază la o sută de kilometri de Cairo unde arheologii ar putea descoperi îngropate rămășițele de iubire de atunci cînd ne-am cunoscut scurtă indicație de regie: toate personajele sunt pe scenă, acoperite de umbra unei palme uriașe, ca o mînă a unui personaj gigantic, întinsă către ele. lumina cade pe rînd pe fiecare, în timp ce-și spune replica. la final, mîna coboară și toți urcă pe rînd în palmă, ca într-o barcă eu: sunt proprietarul acestor cuvinte acesta este un poem cu formă fixă sunt un satyr al sensurilor violez spațiile dintre sunete le umplu cu alte cuvinte ca într-un circ al transformărilor dumnezeu e un cîine bătrîn orb fără dinți care se pre-linge pe un trotuar dumnezeu se roagă la mine vîntul: pe oasele mele chipul furios al unui miel pe zidul tău o icoană pe care o fac să plîngă - am venit pe lume cu un suflet plec cu un altul alt eu: cîteodată iau o lamă și mă tai pe limbă las cuvintele să curgă o sîngerare verde ca fierea o durere ca amintirea unui viol alteori răzuiesc limba cu un ban îndepărtez pelicula de celule moarte și aflu că sunt necîștigător. un eu în devenire: uneori visez că am murit doctorii îmi fac autopsia găsesc în mine toate bilețelele cu te iubesc netrimise toate celelalte cuvinte nerostite tot ce nu ți-am spus vreodată inima mea e o cutiuță din lemn de trandafir se desface în două revarsă melodia aceea pe care am dansat-o neîndemînatec te-am călcat de multe ori pe picior acum viața ne calcă pe cap moartea ne calcă pe urme toți vom ucide cîndva un om cînd îl vom iubi cu adevărat ne vom înfige în el pînă la plăsele vom locui în trupul lui asemenea unei muzici într-un violoncel o simfonie neterminată în durere major un poet: totul se află ascuns în partitura pe care pieptul meu o cîntă cînd respir ar putea fi o combinație diabolică de optimi do si fa mi care mută mobila așa ne cuceresc obsesiile în realitate un eu posibil: viitorul este o posibilă pasăre emu care învață să zboare amintirile acestei păsări sunt stelele pe care le-am plantat într-o noapte de singurătate o noapte în care am reinventat culorile am luat roșul și l-am făcut albastru albastrul l-am transformat în galben galbenul a devenit violaceu doar verdele a rămas verde din vopseaua lui ți-am făcut rochie curgea pe tine ca o lume care ne îmbracă amintirile pianul mi-a numărat exact cele două bătăi ale inimii a 35-a sistolică a 36-a diastolică între care m-am îndrăgostit tu: ne-am regăsit într-o mînă cu zece degete unde sîngele miroasea în sfîrșit a moarte am sugruma rațiunea cu toată patima așa cum ne-am tăia venele să facem schimb de sînge să facem schimb de vieți doar în ACEST fel devenim frumoși extraordinar de frumoși eu: cînd ne vede dumnezeu fluieră în biserică plămînii mei sunt la fel cu ai oricărui dumnezeu cînd expir se umflă piepturile tuturor oamenilor și fix în secunda asta fiecare își dă seama că iubește pe cineva și tu spectatorule și tu privitorule eu iubesc lumea dar nu știu cum să spun asta mai bine îmi pun căștile ascult sunetul pașilor pe trotuarul acestei vieți unde speranțele își ridică fusta și cer prețuri exorbitante o voce din culise: plouă viața își ridică piciorul din spate poetul: caut un medic priceput să îmi găsească acea porțiune din creier unde îmi pasă de tine aș vrea să mi-o scoată aș fierbe-o pînă la calcinare aș răzui pereții vasului mi-aș face cel mai adevărat special k din viața mea să simt cum ochii îmi traversează obrajii pieptul se deșiră ca un ghem în genunchi pleoapele sunt aripile nevăzute ale unui colibri mîinile sapă în pămînt sapă o fîntînă trupului meu creierul țipă la mine urlă descreierat urlă ca ambulanța urlă o voce din culise: momentul acela în care ne-am cunoscut ne urmărește ca amintirea unui viol tu: ai palmele prea mici să mă ridici din uitare și eu nu mai știu a zbura și buzele tale alunecoase mă pierd între ele ca într-o mulțime teleghidată o lume indiferentă care nu-mi știe numele vorbești la telefon și miști cumva din sprîncene îmi expiră viza în țările ce se războiesc pentru mine adînc în alveolele tale voi fi curînd o trăire risipită în vîrful degetelor un trup părăsit de toate atingerile eu: torn amoniac în cafea și tot dulce îmi pare acesta este iadul cu lacrimi ce acordează ferestre trupul violat de pustiu înlocuiesc lama în aparatul de ras cu pleoapa efectul vieții efectul morții bucuria tristețea îmi sunt totuna cu efectul de seringă a trăi este o fascinație pentru tot ceea ce nu este în noi dar în final ajungem neputincioși ca un baston care nu poate alunga un cîine orb voce din culise: sunt o fîntînă fără apă doar cei care știu a bea își vor potoli setea un eu imposibil: în lumea aceasta sunt oameni pe cale de dispariție sunt tăcuți și poartă cămăși lungi și albe de hîrtie uneori se opresc doi cîte doi își scriu unul altuia o poveste moartea ia forma unei oglinzi în care omul își citește propria poveste o voce din sală: dacă aș bea cerneală aș vomita acatiste cîinele orb: oamenii trăiesc și merg mai departe eu sunt acel ceva întotdeauna aici în acest acum pe care îl percepeți și îl înțelegeți ca o lumină vie dar trebuie să știți că aici lumina omoară lumina se întoarce în mine ca o pedeapsă îmi renegă carnea de înger mă îngroapă în aici și acum cu aici și acum mă îngroapă pînă nu mai sunt nicăieri decît în oamenii care caută înfometați lumina pierdută greutatea lor atîrnă în mine sunt un pendul care spune același lucru la ore fixe durerea e o mortăciune care mușcă o altă mortăciune un eu simplu: inima mea este un cazan cu smoală care mi se varsă în trup poetul: aș vrea să pot să te uimesc cu o nouă prestidigitație să îmi ascund inima de tine și să mă urăști atît de tare încît uneori să am cinci minute de nepăsare cortina -------------------------------------------------------------------------------- Aida Hancer Aida Hancer s-a născut la 15 martie 1989, la Suceava. Este studentă a Facultății de Litere, Universitatea București, la secția română- engleză, și la secția de Literatură universală și comparată din cadrul aceleiași facultăți. Activitate literară: prezentă în majoritatea revistelor literare din țară cu grupaje de versuri (România literară, Convorbiri literare, Apostrof, Steaua, Luceafărul, Dacia literară, Tribuna etc) sau articole de critică. Participă, timp de doi ani, la festivaluri și concursuri de literatură din toată țara. Dublu- debutează editorial în 2008, în urma a două premii , al editurii Vinea și Premiul Princeps Edit la Festivalul Porni Luceafărul- Botoșani, cu volumele Amadiada(Iași) și Eva nimănui(Vinea, București) Premiul Fundației Luceafărul pentru debut, 2008 Premiul Ronald Gasparic pentru volumul Amadiada, Iași 2009 Premiul Avangarda XXII pentru Eva nimănui Recent nominalizată la Premiul Național Mihai Eminescu pentru debut în poezie Prezentă la Congresul Național de poezie- Botoșani 2009 Prezentă la Colocviul Național al tinerilor scriitori români, ed a III-a, Alba Iulia 2009 Cai încă murind multe filosofii ale noastre sunt urechi de copii care omoară în lume ecoul sau și mai bine credem în oameni murind numai pe noi ne credem până la capăt și sângele nostru stă să se roage la oricare pas dar nu spune nimic trăim abuziv în corpuri care nu spun nimic decât trage cu arcul cine mai poate trage și se întoarce în sine cu fața la coapsa de argint a lui Dumnezeu trăind pe spate cu lumea înfiptă în șolduri trăind cu pământul pe umeri ni se rod genunchii și ne rămâne în noi numai sânge din sângele altora există răbdare pentru liniștea noastră și vrem s-o trăim să nu se spună că în noi carnea a făcut ce-a putut și apoi s-a retras eterne I după ce se va scrie poemul acesta eu voi fi deja groapă și-n mine se vor arunca ceilalți ca într-o gură de animal în care-ți pui credința prima gură de animal care nu-ți poate cuprinde carnea palmele mele se vor uni jos de tot se vor încăiera cu moartea moartea va refuza războiul și-mi va cere să pierd cu dragoste ceea ce oricum pierd și dacă aș pierde cu dragoste ceva aș cere să mă pierd pe mine fiindcă o groapă întotdeauna îmi amintește de alte gropi și în gropi stă ascuns Dumnezeu poemul acesta are frică și rușine de oameni e „gheara mea în lume” II gheara este o formă de uitare o formă de adopție și totuși nimeni nu iubește pe nimeni iar mângâierea devine o lungă apăsare cu degetul iar degetul este un animal josnic al omului III trăind ca să locuiesc pe rând lumile celorlalți îmi amintesc că e mai ușor să treci peste faptul că trăind cineva te-a omorât decât că ai omorât pe alții scriind și dacă tot e să fii om de ce să nu te uiți în fratele tău și de ce să nu-i scoți pe rând sufletele de carne:inima, plâmânii, șira spinării IV e clar ne-am obișnuit să trăim în lanț și libertatea latră la noi și poezia latră și oamenilor le tace sângele de peste tot și așa nu-i mai găsește nici Dumnezeu pilda bunului frate cum ar fi dacă într-o zi ți-ai despica fratele de sus până jos și ți-ar îngheța în el mâinile sau te-ai lovi de oasele lui decojite și mama ți-ar spune n-ai voie de la Dumnezeu să te uiți direct în fratele tău tu n-ai voie să vezi cât de mare e golul ca să nu-l umpli cum ar fi să te urci cu genunchii pe pieptul lui și să te rogi acolo apăsător el cu ochii închiși tu cu pumnii strânși gata să păstrați fiecare în voi dumnezeul vostru până la sângerare după ce vei fi pus la loc aerul vechi în coastele fratelui tău și te vei fi coborât de pe despicătura cea mare din dreptul plămânilor te vei iubi pe tine mai mult sau te vei sinucide cronică „tu dormi draga mea sunt singur am inventat poezia și nu mai am inimă” - Virgil Mazilescu ei i s-a propus să fie Dumnezeu și-a refuzat fiindcă n-ar fi putut să stea liniștită și frumoasă numind pe rând până la bătrânețe un animal două trei și totuși ei i s-a propus la un moment dat în viață să fie Dumnezeu a refuzat libera urmărita necrezuta ființă cu trupul la dezlegat ca și coasta unei păsări n-ar fi putut cum nici acum nu să vadă un copil care mișcă peștii murind pe o cruce ea ar fi legat toți toți oamenii de o creangă și-ar fi atârnat de fiecare câte un înger greu de tot și de înger câte un animal dintre fiarele câmpului de fiecare animal ar fi atârnat câte două gropi câte două perechi din fiecare și la sfârșit de acestea toate o piatră mare și netăiată nelovită dar fiindcă totul totul în atitudinea ei ar fi fost salvarea acelui Isus ea a refuzat și nefiind Dumnezeu s-a întâmplat. psalm psalmul acesta n-o să urmărească pe nimeni în mormânt și n-o să chinuie decât pe acei care simt că-l au pe Dumnezeu în ei într-o sticlă nici un fel de scris nu mântuiește în fond și nici un om nu se sprijină de lumea asta decât într-o bucată de carne și cine a știut de unde vine carnea a trăit iar cine n-a știut Îl caută acum pe vârfuri de piatră și nu scriem pentru noi fiindcă noi avem în vene zeamă de sare și pe sare ne modelăm femeile tot în sare murim și nu murim de bunăvoie ne sinucidem cu încrederea că după noi generații întregi vor crede în altceva și se vor salva dar când pieptul nostru atinge pieptul părinților noștri nu ne mai așteptăm la nimic și voi veți săpa scoțând dintre oasele noastre castroane cu sare -------------------------------------------------------------------------------- Remus Valeriu Giorgioni Născut la 2 decembrie 1952, în comuna Fârdea, jud. Timiș. Poet, prozator. Studii: Liceul „Traian Vuia" din Făget (1967-1971), Școala de Specializare Hidrometeo-rologică Arad (1971-1973), Institutul Biblic BIMI (1994-1998). Profesii și locuri de muncă: tehnician hidrolog la Stația Hidrologică Lugoj, redactor la ziarele: „Lugojul", „Actualitatea lugojeană", „Actualitatea" și la revista „Banatul". A colaborat la: „Orizont", „Ateneu", „Luceafărul", „Transilvania", „Tomis", „România literară", „Steaua", „Ramuri", „Orient Latin", „Arcade" etc. Volume publicate: Te caut, poezii religioase pentru copii, Oradea, Editura Metanoia, 1991; Din rostirile pelerinului, poeme, Oradea, Editura Metanoia, 1992; Pelerinul... Alte rostiri, versuri, Oradea, Editura Metanoia, 1994; El-Ariel, basm în versuri, Oradea, Editura Metanoia 1995; Norul de martori, versuri, Timișoara, Editura Marineasa, 1996; Fâlfâiri de aripi ale păsării colibri, poeme-haiku, Lugoj, Editura Autorului, 1997; Te caut, ediția a doua adăugită, Editura Multimedia, 2001; Apartamentele spaimei, proză scurtă, Danemarca, Editura Dorul; Briciul Dalilei, roman, Timișoara, Editura Augusta, 2001; Mașina meloterap, poeme, Timișoara, Editura Brumar, 2002; Un suflet ectopic, poeme, Timișoara, Editura Brumar, 2003; Crucișătorul Poema, poezii, Timișoara, Editura Brumar, 2005; Pe aleea cu incunabule, Timișoara, Editura Marineasa, 2005. R.V.G este prezent în volumele colective: Viorile cetății (Timișoara, 1979), Permanența speranței (Timișoara, 1981), Cartea poeților (Lugoj Press, 1994). Traduceri ale versurilor lui R.V.G.: Kereslek Téged/ Te caut, traducere Lidia Fülop. Referințe critice În volume: Olimpia Berca, Dicționar al scriitorilor bănățeni, Timișoara, Editura Amarcord, 1996; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori și lingviști timișoreni, Timișoara, Editura Marineasa, 2000. În periodice: Ion Gheorghe, „Luceafărul", 26 mai 1984; Alex. Ștefănescu, „SLAST", nr. 23, 1985; Eugen Dorcescu, „Orizont", nr. 11, 1992; Alexandru Spânu, „Luceafărul", nr. 31, 1995; Eugen Dorcescu, „Orizont", nr. 11, 1992;Gheorghe Grigurcu, „Contem-poranul", nr. 7, 1995; Constantin Buiciuc, „Steaua", nr. 7-8, 1995; Constantin Buiciuc, „Reflex", nr.4-5-6, 2003; Ștefan Manasia, „Tribuna", nr.18, 2003; Olimpia Berca, „Reflex", nr.7-9, 2006 ș.a. I don’ t believe Nu cred că știi ce înseamnă tristețea (răcoarea splendoarea imaculării) Nu cred că știi ce înseamnă tristețea (pe cărărui de munte mari deșerturi de gând) Nu cred că știi ce înseamnă tristețea (un car cu stele trecând cu troznet pe cer) Nu cred că știi ce înseamnă tristețea (prăpăstii de vorbe pe coama de deal) Nu cred că știi ce înseamnă tristețea (pe funduri de iezer hălăduiri) Nu cred că știi ce înseamnă tristețea (o cârtiță scormonind pe sub veac) nu Nu cred că știi ce înseamnă tristețea! zise omul sărac Semnul de taină lui Mihai Ursachi, in memoriam Aproape aproape e ora Când înflorește pe cer Soră cu aurora Rosa caelesta Trandafirul de peste fire * ** (Traiectoria Rozei către Poem) Iar lemnul de trandafir carnea Rozei Săpat e în semne și cântec Printre rune-ruine Aromitor ...Trandafiri Ai iubirii de mamă Ridicați dintre riduri transplantați Într-un câmp de mohor * ** (Omul nalt și alb cu vioara sub braț) un vioi călător prin obscuritatea obârșiilor, Primordialul omul arhetipal coboară scara cerului treaptă cu treaptă învestmântat în fulare de stele pe lângă căruța de foc bidiviii de ceață pasc liberi (în jurul navei...) în limpede dimineață * ** (Omul nalt și alb cu vioara sub braț) ...mai apoi se blindase în armurile unui nume în măsură fiind să numească la rândul lui celelalte viețuitoare iar despicându-l Zeul în două lumea s-a - frumos – rotunjit prin coapsa femeii: a douăsprezecea coastă * ** (Omul nalt și alb cu vioara sub braț) îngerul suflă spre dânsul ca spre o flacără de magneziu iar sufletul pâlpâie-pâlpâie lampă abia atunci văzu diferența dintre flux și reflux și mareele mării interioare... îngerul suflă spre dânsul iar sufletul iată-l descuamează desfoliază și se cabrează se înalță în zbor ca un păun ca un flamingo cocor * ** (Omul nalt și alb cu vioara sub braț) firișoare de sânge prelinse de sub altar se scurg la vale curg râu înconjoară planeta într-o rețea iar mult nu este nu va mai fi și Cel ce vine ce vine ce vine va veni și nu va zăbovi! *** Iată și seara de vară Cum se lasă ea peste lume Ca slava lui Iahve pe cort Un montgolfier de cuvinte pe inima mea! Cimitirul din sat n-am mai fost de multă vreme la cimitir! (zice mama; iar tata) nici să nu mergi degrabă: este acolo la poartă -un rug rău care te agață te poartă pe unde vrea el peste doline și dealuri și nu te mai lasă nu te mai lasă defel să te întorci iar acasă Dincolo Iar întâmplarea aceasta a vieții Îmi amintește mereu cu înfiorare De cartonul expus în geamul Femeii în vârstă Pe lângă casa căreia Trec zilnic ...Pe care scrie pe care scrie Un text Ca o poezie: Bate Tare Sunt Dincolo! * O muzică stranie își desfășoară Peste grădini și case corola Peste oameni Îngeri și păsări și nori …Și dragostea ta Încercuindu-mi sângele În petale de flăcări Dar dragostea? Presentimentul prezenței tale: Zornăit de petale Pe pleoape În suflet - de aripi - un stol ... Dar dragostea? Apropierea ta Ca un clocot de clape... Priveliștea ta întreagă, Sentiment de confort interior Dar dragostea dragostea? Unde Să fie unde se-ascunde Ea! Pădurile crepusculare lui Cristian Șișman, in memoriam un crâng năvalnic brăzdează amurgul apele tâmplei curg spre zenit ...îmi amintește fântâna copilăriei, stelară ca o lacrimă uriașă împinsă pe câmp până sub orizont departe și albastre zăpezi (pe atunci zăpada devreme pe ram aprindea felinarul!) Duhul Cărții Când am deschis ochii în dimineață camera se lumină subit – iar ochii tăi faruri se alungau după duhuri tenebre prin încăperea umbrită curgere de monade Iar către ziuă mă auzisem strigat în vis auzeam voci din cer – mă convoacă la înaltul conclav… îmi ziceam și eu nu știu parola indicativul acele atât de necesare cuvinte de trecere! iar grinzile cornii și stucatura casei trozneau de parcă pe coverta unei corăbii ne-am fi aflat ...când apăru în zbor repede Duhul Cărții Omul-pasăre Gabriel Pergamentul viu Când iei în mână o carte și atingi prima dată epiderma ei simțitoare fremătătoare parcă auzi dureros scâncetele animalului din care-i croită hlamida coperții te întrebi nedumerit și înfiorat au mai zis-o oare și alții aceasta Au zis-o mai bine și mai frumos?? Poemul celest Cu toate că-ntr-o bună zi am să fiu Fecior de-mpărat... pe-aceste dure meleaguri Neam de neamul meu nu A fost bogat! (ne naștem Cu pumnii strânși Și plecăm din viață Cu palmele goale Împreunate pe piept) SETEA SAMARITENCEI (Dialog Om-Fântână) „Fiindcă trebuia să treacă prin Samaria (Iisus) a ajuns lângă o cetate… numită Sihar… A venit o femeie din Samaria să scoată apă. Dă-mi să beau! i-a zis Iisus… Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice Dă-mi să beau…” (Ioan 4:4,7,10) Dă-mi să beau! strigă Omul - Fără ciutură?... Și apa atât de adâncă?!... Dă-mi să beau, că de nu Lespedea asta grea ca o piatră tombală stelă funerară Peste tine voi prăvăli! - Cum, nu vezi Că sunt astupată cu crengi și gunoaie și cât De prinsă-s în bălării?... De nimic nu voi ști Setea până nu-mi voi potoli! - Vai de sufletul meu! (Fântâna se tângui) nu este-n-a fost-nu va fi călător Pelerin sau hagiu truver trubadur sau aed Care să treacă pe-aci fără să arunce În mine cu pietre… și ce să mai zic de copii! „Femeia samariteancă i-a zis: Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă?... Ești tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov…? Du-te, i-a zis Iisus de cheamă pe bărbatul tău și vino aici! Femeia a răspuns: N-am bărbat.” (Ioan 4:9,12,15,16) Dă-mi să beau! strigă Omul… (Dar ce amestec aveți Voi iudeii cu samaritenii?) … Eu îți cer astăzi Puțină apă din găleată deși nu mi-e sete – curând Voi bea întreg amarul dintr-un burete! azi încă aștept Omenirea întreaga la mine să vie s-o strâng la piept că Eu sunt Apa Vie! Dacă din toată inima o dorești am să ți-o dau și ție! (De ce mă duci cu preșul Iudeule, fântâna nu are nici ciutură nici Cumpănă și-i atât de adâncă! de unde dar Ai putea Tu avea Apa aceea?…) Eu scot apă din Stâncă! „Iisus i-a răspuns: Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăși sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa… se va preface în el în izvor de apă, care va țâșni în vieața veșnică. Doamne, i-a zis femeia, dă-mi această apă…” (Ioan 4: 23,14,15) Dă-mi să beau!... nu mă voi clinti De lângă tine atâta vreme cât voi mai simți Fremătând sub picioare cămările de răcoare! – Vai mie! (Fântâna scânci) Trei țâțâni m-au lăsat De curând din cele șapte ce frăgezimi Dintre brazi ozonați mi-aduceau cu arome de frunze vii … Acum Toate zac înfundate-n nămol sufletul mi-e gol… vezi tu bine Că nebun de legat în nămolu-mi uscat E cel ce în mine apă mai cată! cum mă aflu surpată de vânturi și ploi… Năruită sub bălării Bolovani murdărie… și-apoi Apă bună de-aș da dup-un ceas Te întorci înapoi; să mă chinuiești; să mă biciuești… Scociorînd cu ciutura în noroi aplecând la pământ Cumpăna spinării mele bătrâne! … CÂND IZVOARELE VII Numai tu-numai tu-numai tu Numai tu le deții pe când eu Șanțuri puțuri și ploi… A VENIT TOAMNA sau leșinul stării de grație (elegie disimulată) „A venit toamna…/ Acoperă-mi inima cu ceva….” A veni iarăși toamna iubito! acoperă-mi sufletul cu un pled de cuvinte netrebnice cuvertură de verbe-adverbe-proverbe un unguent de sentimente emoliente… (ooo și această moarte elegiacă în arborii toamnei! Pecingini de bronz aurit mana viței- -de-vie care s-a prins și a odrăslit pe ventriculul stâng și un auricul un râu de blândă melancolie circulând prin podișul carstic al cutiei mele toracice – când piere-n pământ când răzbate la suprafață… dulce împotmolit în vena mea cavă sau în vena azigos) A venit toamna iubito ca o părere de nori azurii de kalos thanatos – adie dinspre babe și sfinx din bucegi și parâng Îmi înfășor într-însa trecutul și-ntreg sufletul meu obidit fir de paing pe-un mosor de miere (ooo și aceste culori descompuse multi plicate în tonuri mii și nuanțe aruncate din cer peste versanții de purpură – soarele în crepuscul un monstru atlantic bălăcindu-se-n râul de mir rumoare de aur și un bănuț luna de aur vechi…) …Am zăcut-așteptat-am valsat nopți întregi pe cotoarele cărților risipite în mine -ruine pe runele verii cu strălucirea aplatizată (surdină la pistonul exuberanței) … A sosit (în sfârșit!) toamna De când o aștept s-au tot adunat pe fața de masă și pe tăblie citate pictate din marc aureliu și epictet Iar frunzele moarte căzute și adunate într-un consiliu de coroană postum și ultrasecret îl acoperă îl acoperă deplin și definitiv pe poet -------------------------------------------------------------------------------- direcțiunea revistei Nicolae Silade, director Constantin Buiciuc, redactor șef Mircea Anghel, redactor șef-adjunct Nicolae Toma, secretar de redacție Gheorghe Busuioc, Marian Uță, Cornel Drinovan, Ela Jakab, Oana Izbașa, Remus Valeriu Giorgioni -------------------------------------------------------------------------------- Redacția ACTUALITATEA LITERARÃ Lugoj, str. N. Bălcescu nr. 6, Tel. 0744/575.853; |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate