Argintule! strigai și marea-mi disperare
rămase agățată-n fragede chenare,
prefigurând, enorme, iubirile de spații
ajunse intangibile la saturații.
Am invocat, cuminte, vâna mea nebună
și ea bolborosi: Doar spumă, spumă, spumă...
Deci, alb! recunoscui. Din contră, ea
chenare negre iute-mi desena.
Atunci (cinic râsei) chemăm tenebre,
să vină rânjet de vertebre,
înțelepciunea blândă-a craniului Yorrik
la dreaptă concurență cu dansul din buric;
chemăm cadâne grase, schelete noi, sfioase,
șolduri ca niște perne și oase, oase, oase!
Dar ce să mai conteze! Îmi invadară spații
și unduiri mai lente și iuțile vibrații.
Degeaba doream liniști, degeaba vream tăcere,
degeaba dor de alb și neagră mângâiere!
Mă încerca mereu un joc, gândit celebru,
cu alb, cu alb, cu alb, cu negru, negru, negru...