VII (Tratat polemic)

Mahmură, zeița Clio, astăzi, cugetul ei, mahmur.
Ceva între plutirea unei ferigi în apă
și lujerul verzui ce presimte prin umezeală
firele rădăcinii.
Ceva între aburul unei sticle și amintirea
votcii pe care ai îngrijit-o toată săptămâna.

Mahmură, zeița Clio, astăzi, cugetul ei, mahmur.
Încercând să facă ordine în poveștile cărnii
repede aprinse de intriga ce se vrea
totdeauna în fruntea părților narațiunii,
chiar peste foaia amnezică lățindu-se:
ca evoluției să i se atașeze drăgălașe fantasme,
să le poată contempla ca pe niște speranțe,
detașată, de pe oasele solemne.

Mahmură, zeița Clio, astăzi, cugetul ei, mahmur.
Acum când ochiul lăuntric își uită trepidațiile,
cercetându-și ceața și aurora din piept,
acum când o mască alunecoasă
i se întinde grabnic peste întreaga făptură.