pe lungimea de undă a vertebrei mele
îmi cresc zeci de eu-ri cu gândiri, cu sentimente,
și cu prea multe utopii...
mai ales în foaia asta, ca o țară
și desenez contururi fără vlagă, moarte, decedate, defuncte,
în jurul unor stârvuri:

când s-au ucis mai multe corcituri
se pun cadavrele în plastic,
iar în raportul meu spre voi
sper că poate s-o trezi vreun urlet care să mai strige
vrem libertate, nu cătușe...
numai că noi nu credem în strigoi, veți spune;
numai că noi nu credem în strigoii din voi.

nu strigă nimeni
toți martorii tac
toți se tem
când sunt luați la întrebări,
căci li s-a scos și lor coloana vertebrală,
li s-au scos ochii și sângele și numele și speranța și sinele și…
toți sunt morți
și îndopați cu lașitate
un ghiveci de lume ieftină
ce nu-l pot mânca decât martorii indiferenți,
mâncători de bârfe și fast-food,
ca vulturii ce-așteaptă stârvuri... strigoii din voi...

noi oricum nu mai avem cuvântul românesc
e mort...
ucis de egoism, indiferență și cruzime
cu imoralitate, drept pumnal...
într-un caz pur circumstanțial, fără dovezi directe...