Final de pauză, întorci privirea...
Voi învăța să nu te mai aștept,
a genei strop și-a aminti menirea
și-am să pășesc prin vad spre malul drept.

Pustiu și gheață colo... Parcă-ți pasă?
nu-ți voi șopti, departe ești s-auzi,
am încercat să ne durăm o casă
din vise. Nu, nu face să te scuzi...

Voi accepta- iluzia-i pustie,
ne minte cu minciuna ce-o dorium
și ne îmbracă aripi de hîrtie,
dar zboru-i cu final de țintirim.

O pauză cerută de plecare
să mai gustăm nectar de infinit,
cătînd fidelitate în trădare-
destinul să ni-l credem împlinit.

Și vom trăi un veac pe o distanță
de la apus și pînă-n zori de zi.
Iubitul meu, e ultima vacanță
spre hume ce ne va călăuzi.