Pădure! Ningi câteva frunze
Pe fruntea-i de aramă rece.
Tu, ce rămâi nepieritoare
Ca geniul, când totul trece!

Zi vântului să-i cânte doine
De dragoste sau haiducești,
Poetului ce-a fost mândria
Gândirii noastre românești!

Și glasul lui să fie dulce...
Măcar în lumea neființei,
Să-și uite lungile lui chinuri
Acest copil al suferinței!

Natura, cel puțin, mai blândă
Cu umbra tragică să fie,
Acelui ce-n eterne versuri
A prins eterna poezie!

Și stelele din golul serii
Picând în jurul lui scântei,
Să-i pară că iubirea moartă
Îl mângâie cu ochii ei!

Iar când în serile de toamnă
Va răsări dintre poteci
Bălaia inimii lui doamnă
Cu mâini subțiri și brațe reci,

În ora tainică și gravă
Când ceața scutură vestmântu-i
Și luna-n cimitir veghează,
În loc de candelă, mormântu-i;

Pe când o trestie, un nufăr,
Un tei aminte-aducător
Înțelegând, poate, ce sufăr
Poeții mari în viața lor...

Privindu-i chipul între frunze,
Vrăjit de-al bronzului vestmânt,
Și întrebând mirați ce cată
Sub lună morții din mormânt...

Atunci în nopțile albastre,
Când lumea uită și petrece...
Luceafărul o să-l privească
Cum stă nemuritor și rece!