A fost ușor să uite. Nu a trebuit să facă mai nimic.
S-a întâmplat natural, odată cu vârsta. Mai greu a fost
să ierte. Să stăpânească arta de a absolvi de vină.
Să lase mântuirea în seama altuia. Esența religiei sale.
Deși în final uitarea și-a asumat iertarea.
Uită și... Care era celălalt cuvânt? Iartă și uită, mumă.

Ordinea lor a devenit inutilă de când i s-a răsucit
ceva în adânc. Un cutremur cu epicentrul sub coaste.
Mâna ce scutură și reașază câmpuri sub călcâie de
munți înțepenește cu unghiile adâncite în mitra
pâmântului. Dimineața se trezește cu maci fracturați
între sâni. Soarele sângerează afară în epava iernii
iar ea nu își mai poate aminti decât arșița din vară.

Nedeile, horile din curtea bisericii. Nunta ei, legarea
cu basma. Fota sfâșiată. Colectivizarea cu sila.
Caii cotropind plaurii. Spicul asprind între palme.
Știuleții borțoși din pătul. Covata cu boabe sfarogite.
Zdrobirea, măcinatul, coca dospită, turta de pâine
stropită cu vin. Sângele din suspin. Cuminecătura.
Barba bărbatului ce ara plațul dintre buzele ei reavăne.
Cum se mai zguduia plugul semănând.

Dragostea, focul de unde ieși ud până la os și vrei
mai mult. Sămânța încolțind. Răsucirea din vintre.
Þipetele scremute. Calmul de după. Sfârcurile
frământate de gingiile laptelui. Gânguritul cosmic.
Cum șarpele gemea în somn sub casa de cârpici.
Războiul de țesut scrâșnind la lumina lămpii de petrol.
Cum luna își acoperea pulpele cu macaturile întinse
pe sârmă. Mirosul de cânepă jilavă și tutun.

Potop de cuvinte neprimenite și ea se duce iertând după
ele. Datoare uitării cu un oftat de plumb și o lumânare
sleită. Lasă amintirile, gata! Doar știi ce urmează.
Așa îi spune moșul cu sapa de fiecare dată când îi chiuie
noaptea în urechi. Apoi, începe să jongleze în aer soarele
și inima. Două poame zemoșite. La urmă le izbește cu
sapa de cer. Șuvițe roșii se aprind în barbă iar ea își
desface cuiele din băierele pieptului ca să Îl primească.