Domnișoară profesoară,
mă întrebi
ce se va fi întâmplat
dacă
într-o zi
veți pleca
și nu veți mai păși în casa,
pardon, clasa,
sufletului meu.

Ia, mai nimic,
soarele va continua să răsară,
luna să tremure
în punctul ei cel mai înalt,
cum era când am observat-o împreună,
de parcă ar fi fost eclipsă totală,
dar nu era decât lumina ochilor tăi împrăștiată pe cer.
(pentru că m-ați supărat,
am renunțat la pluralul
politeții).
Și iarba copilariei mele va crește,
aceea iarba pe care n-ai văzut-o,
dar o iubești fiindcă eu m-am tăvălit în ea,
deși, îți spun eu,
nu e atât de mângâietoare și nici dătătoare de viață
ca pielea ta care m-a acoperit
ca un vis),
iar stelele cu sau fără soț vor tresării ca bătaile unui îndrăgostit,
iar și iar.

Precum vezi, totul va fi ca înainte.
Doar eu nu voi mai fi.
Și nici ele.

Fiindcă dacă nu pentru tine
s-au nascut
și nu ție pot să le dăruiesc,
n-ai fi bună să-mi explici
care este rostul lor.
S-ar putea să nu pricep,
domnisoară Zori de Zi,
fiind eu un elev
cam greoi,
deși ai spus că trupul meu e ușor ca un fulg,
și nu te striveai sub el,
ci chiar voiai să intre în tine
și tu în el,
iata că m-am luat cu vorba
ca să evit o notă proastă
Și mai spune-mi o dată,
cum e când te iubește un copil
iar tu îl strângi în brațe
fără să știi când l-ai născut.
Explică-mi acest adevăr la tablă.
Dacă am să fiu cu fruntea culcată pe bancă,
stai fără grijă:
când visez
moartea este foarte departe, adică nu este.