m-așez la masă
lângă cina mea singuratică
o cană de ceai de tei din anul trecut

(bietul copac așteaptă să i se cațere cineva pe brațe
să-l ușureze de bâzâieli și înțepături)

două felii de pâine căscate una la cealaltă
două de brânză ca doi dinți din față
uriași cu strungăreață

un borcan de gem de prune
(ce mai săream gardul la vecina
chiar dacă în livada noastră
pomii se luptau pentru o bucățică de pământ)

tacâmul sfios așteaptă pe-un ștergar rărit de vreme
de care nu vreau să mă despart
nimeni n-ar mai putea să coase sufletul în flori de mătase

sunteți cu toții
deși nu văd decât cutia cu poze
pe dulăpior
(seara ne adunam și povesteam uitându-ne pe ele)

zâmbetul ei împăciuitor
nici nu știu de unde se ivea
după atâta trudă și neliniști ghemuite sub cămașa de in
știu doar că după crucea pe care o făcea
cât să ne cuprindă pe toți
dormeam liniștită

curajul lui învățătura
dojana blândă că mă rușinam
plecam ochii în pământul atoateștiutor
și nu scoteam o vorbuliță
până nu mă mângâia pe creștet

spun rugăciunea
ei îngenunchează alături de gândul meu

mă ridic
ud florile din ghiveci
cu ceaiul rece al amintirilor

(20 iunie 2010)