agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-07-30 | |
Priveam, pe cer și mă pierdeam în fond de iunie, în albastru...
Era sublim, culoare de penel, de-un uniform de digital robotic. Trăiții în multe dogme, nu o știm, că stăm în ambient majoritar azotic Și credem doar, că-un oxigen minoritar... ne scapă de dezastru. Priveam, pământ ciocolatiu spre bej, sau mai închis, spre un sort de negru... Nu seamănă a nimic, e un amalgam, nu poți să spui nicicum că e frumos. N-am înțeles cum de superbul, tot din el, se înalță- atât de maiestos Și cum de e suficient de dur, să ne suporte, și să fim... un univers integru. Priveam, pierdut, eram lângă un râu în ropot neîncetat, cu prăvălire... Din analiză nu-mi ieșea, din calcul, rațiune, nicio știință, istețime, De unde curge într-una, atâta apă, cine-o urcă și la o-astfel de înălțime, Și cât de moale este, totuși, nu o pot înfrânge, nici de un gigant de-aș fi... nu fire. Priveam, nisipu-înfierbântat, mă tot gândeam ce e, siliciul în grăunte, Volumul colosal cernut, ce prin frecare în gigant de timp a fost zdrobit... Și cin’ l-a transportat din litoral, sau invers, din deșert l-a împărțit; Peste, în mărime, decât piramide, chinezescul zid, chiar peste Everest.. ce-i munte. Priveam mereu... când zgomot scurt cu pală de talaz piciorul îmi lovește. Zăresc- pân’ nu mai văd în depărtarea curbă în spume gri-albastră- Cum stă atâta apă pe o sferă, ce-o numim de-acum, planeta noastră; Cum de nu pică, peste țărmuri, și de ce-i sărată... când din ape dulci, ițește. Priveam, și-aud un strigăt; este cineva, ciudat, pe-o relativă verticală, Se mișcă, are prelungiri- ce-s două... pe nisip și două le rotește-n hăuri- Iar sus, în vârf, își ține-o bulă, e ceva rotund, cu multe găuri; Pe două, este apă ce sclipește, în pol opus, sunt fire scurte-lungi... dispuse în nimereală. Priveam, ca zăpăcit, am și uitat că nu-i nimic ciudat, este la fel ca mine, Și tot mă pierd din nou, mă întreb ce căutăm aici... suntem de unde. Nu știu- de unde să ne tragem- suntem dintr-un alt fel, se pare, de niciunde... Căci din tot ce-am văzut- nu am făcut nimic- totul era, și totul... ne revine !!! 07.06.2010
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate