M-au rânduit trecător printre oameni și umbre.
Încotro mă îndrept?
Poate... către pretutindeni.
Pași-mi sunt rari, incerți și domoli.
Uneori mă opresc,
Și-ndrăznesc,
Să destăinui priviri
Unor alți trecători.
Mult am de mers,
Și-ncerc, timpuri întregi,
De nimeni
Să nu mă ciocnesc.

Tresar, căci mi-a ignorat neatingerile
Vreun alt trecător.
Poate... mi-a fost dor.
Dacă am noroc,
Va zăbovi o vreme în fața mea,
Voi zăbovi și eu în fața sa,
Vom zăbovi un ceas, sau mai multe,
Într-un loc,
Surâzându-ne.

Nu mă sfiesc să-i despic mintea-n gânduri
Și-mi îngădui să-l fur.
Pentru ca atunci când nu vom mai zăbovi alături,
Să am unde afla ceva pur,
Profunzimi.
Mă prefac cum că n-am observat
Când au plecat
Gânduri de la mine spre el,
Iar el nu se-ndoiește
Că m-a furat.

Și când timpul zăbovirii noastre ia sfârșit,
Pornim:
Eu pe drumul meu,
El pe drumul său.
Nu știu dacă ne vom mai ciocni cândva.
Odată poate îl va atinge eu-cineva.
Și vom avea la-ndemână gânduri sfinte,
El ale mele,
Eu ale sale,
De care să ne-aducem aminte.

Îmi continui mersul
Cu aceiași pași veșnic rari, incerți și domoli.
Pentru că nu mai pot ca să nu merg
Câtă vreme mai sunt trecători,
Pe care să-i bucur cu furturi
De gânduri.
Și același lucru îl voi face până când
Tot ceea ce-n mine a-nsemnat gând
Dăruit altora
Se va fi risipit,
Iar ei, cei ce-au primit,
Vor ști că-i ceva
De-azvârlit.

Și-atunci mă voi prăbuși
Într-un abis al meu, adânc,
Prefăcându-mă nimeni,
Ori poate pământ,
Pe care-l vor călca în neștire mulți pași,
Ai unor trecători urmași.
Atunci gândurile mele nedate,
Nefurate,
Vor țâșni înafară,
Vor urla pentru o ultimă oară,
Dar nimeni nu le va mai auzi,
Căci glasul lor va fi
Acoperit de murmurul altor gânduri,
Ale trecătorilor care încă mai merg.

Și-atunci mă voi fi oprit de tot,
Căci oricum nu eram decât
Trecător...