Nu sunt de sticlă, însă văd prin ele,
când mă uit în gura acestei nopți care răspunde dincolo de mări,
nu sunt nici flori, dar mă străbate o aromă
pe jumătate adormindu-mă, pe jumătate pregătindu-mă de zbor,
sunt gânduri? pânze de păianjen? fluturi
ce cară apă la morminte
sau cântece de fosfor atârnând de gâtul cailor
ce și-au pierdut nechezul în traista cu avăs?

Nu sunt de sunet, însă le aud,
când plec și viu, când vin și plec,
hoinărind pe cerul de pământ al orei mele sferice,
le-aud cum se despart de miez,
cum le ajută miezul, putrezind, să încolțească
și cum apoi se leapădă de mine,
semințe sunt? secunde răsturnate?
copaci care se duc și alți copaci ce vin în locul lor?
ciorapi de gală pentru lămpile aprinse când se duc la teatru
sau marile iubiri înjunghiate?

Deloc nu sunt, dar eu prin ele pipăi
nimicul revărsat în nicăieri,
inconștientă dragoste fecundă dintre două aprige negații,
când în această junglă de cristal cu cer de rogojină
văd oamenii cum își câștigă pâinea la trapez
și pâinea sare, azi pe-o creangă, mâine pe cealaltă,
planete sunt, în pliscul papagaliilor atomici?
flașnete vagi, dezacordate?
sunt câinii de mercur ce latră-n Lună, adulmecând ciolanul pământenilor
sau e fanfara militară-cocoșaților,
care ne-anunță din tromboanele încolăcite în spinarea veacului
că în curând va izbucni o pace violetă,
liniștindu-ne pe toți?