Pâcle de ceață, crengi mumificate,
Prezent gol, eu... mult prea solitar
Inspir parfumul unei nopți uitate
Într-o fotografie, pe-un fund de sertar.

Amenință ploaia destinul meu hoinar
Cu fulgere, legând cerul de pământ,
Iar timpul se comprimă-n tic-tac de secundar
Iscând simfoniile viorilor ce plâng.

Pașii mei, clipocesc băltoacele ploii pe trotuar,
Adăugându-mă ca nuanță de acuarelă
Anotimpului sumbru, în context bizar,
Prin care se consumă viața mea rebelă.

Un turn de fildeș am în proprietate
Unde-mi invit iubita la valsul senzitiv,
Și-n ploaia de peste noi, și de peste noapte,
Dansăm escaladând linii de portativ.

Prin frigul autumn, -dar și prin cel moral-
Mă înfășor mai strâns în trenciul desuet,
Trăind ca individ la modul minimal
Și doar superlativ, cum simte un poet.