O lumânare-n veghe lin obrazul
Îl dezvelește de-ntuneric. Tipul
Stătea-n clepsidră numărând nisipul
Și iuți erau secundele, ca prazul.

Odaia-ncetinea de timp risipul
Dar lui nefaptele-i erau necazul
În zarea albăstrie ca topazul
Își oglindea cu vag speranță chipul.

Și eu eram, în noaptea fără visuri
Acel tăcut, sihastru individ.
N-aveam în minte mult prea multe zisuri

Căci clipele-n vecie se divid.
Paharul bahic m-arunca-n abisuri
Ori stam zăcut, fără de vorbă,-n vid.