cum? o să deschideți poezia vieții mele
când singurul cuțit al ei e închis în numele regelui
zadarnic veți potrivi limbile ceasului din urmă

acesta nu trezește pe nimeni în

cânt neamul de ciungi
fericiți pentru că nu au învățat răsfoirea
cum? ne-am putea dezice de indiferența
trecătorilor ce nu întorc niciodată capul după cărți
numai după femei

întotdeauna ale altora

statui cu brațe-ndoite
sprijin împietrit vremelnic
din a cărui preumblare
orașul va păstra cotul

nu tu gleznele de ciută
nu tu gâtul lebedin
foi de varză bună crudă
peste iarnă murături

inimă avem la cină nici o taină toți vecinii
au jefuit de păsări și frunze
expusele mașini de poștă
pentru că nu mai suportau de la copii
scrisorile de cerșetori

câinii umblă c-un vătrai
aruncat pentru dresură
pe iIsuși au crescut țurțuri
singura văpaie roade
un cazan de țuică roș

nebunul pieții desigur
din cărți a înjghebat plută
pentru un scuipat promite
drumuri pe lumea cealaltă

nici broaște nici rațe nici șerpi
numai șanțuri inutile
ca un cimitir în care
chiar și izma s-a uscat


zvârlu-o piatră-n cer să-mi fie
funerară printre alte
stele fără căpătâi
ce hlizesc pe gardul școlii
parcă foștii mei prieteni din copilăria mă-sii
toți chilugi s-ar fi ascuns
în dovleci și în gutui

cum? am ajuns îmblânzitor de drumuri
asfaltul mâinile îmi linge
răstimp mă rog în trup de buturugă
să nu sfârșesc până pumnii nu-i strâng

cu dinții strânși

ca nu cumva vreun înger în gura privind
să scuipe