Mi-a fugit de-acasă Veselia,
Fata cea mai mare;
S-a luat de mână cu Umorul
Și-au plecat în lume.

A rămas Tristețea să-mi aline
Dorul Veseliei,
Pân’ s-o-ntoarce fiica rătăcită
Eu voi plânge-ntruna.

Nu-i cinstit să plece-n lumea largă
Făr’ a fi majoră.
Stau cu grijă-n fiecare clipă,
Vești aștept la poartă.

Strâns, la piept îmi țin cealaltă fată,
Cea rămasă-acasă,
Nimeni nu mi-o cere nevastă…
Poate-așa-i mai bine.

Sunt mulți ani de când plecată-i fata.
Parc-aud… E poarta.
Veselia intră-n grabă-n curte
Și-mi sărută fruntea.

Cere scuze că a fost pripită,
C-a distrat pe alții
Și solemn promite că de-acuma
Îmi va fi alături.

Vrea să se mărite cu Umorul…
Cere sfatul mie;
Îi răspund, în glumă, că-i majoră…
Hotărârea, fie-i!

Bucuria mea va fi mai mare
De-mi mărit Tristețea.
Spre-mplinire timpu’-ncet se scurge,
Soarta-i va surâde.

Îmi mai vine-un pețitor la poartă,
Slab din cale-afară.
El e Prințul Trist și vrea mireasă
Cea de-a doua fată.

Măritate-s amândouă fete,
Le-a surâs norocul.
Norocos cu-adevărat e omul
Când e totul bine.

Am rămas în casă cu Umorul
Și cu Veselia.
Doar de-atunci, pe masă, pâinea-i glumă…
Eu sunt Norocosul.